De citit!
Chiar dacă a apărut în 1997, „Marea tablă de șah”, cea mai importantă carte de geopolitică scrisă de Zbigniew Brzezinski, fostul consilier de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, oferă încă răspunsuri la întrebări actuale, scrie jurnalistul Gabriel Bejan pe HotNews.ro .
De pildă, de unde vine obsesia Rusiei față de Ucraina?
Pentru publicul larg, ceea ce se întâmplă acum în apropierea graniței estice a României poate părea greu de înțeles. Cu trupele masate la frontiera ucraineană, președintele Rusiei amenință Occidentul cu represalii militare dacă nu va primi garanții ferme că Ucraina nu fi niciodată membră NATO, iar organizația nord-atlantică se va întoarce la granițele dinainte din 1997 (deci fără România și Bulgaria).
Pentru Ucraina, o țară care și-a trecut în Constituție aderarea la UE și la NATO, amenințările lui Putin nu reprezintă o surpriză. Rusia a ocupat deja Peninsula Crimeea în 2014 și tot de atunci duce un război împotriva statului ucrainean prin intermediul separatiștilor pro-ruși din Donbas.
Pentru restul lumii însă, această obsesie a lui Putin pentru țara vecină (și fostă prietenă) de la vest poate fi de neînțeles. O carte publicată însă în urmă cu 25 de ani de Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru securitate națională al președintelui american Jimmy Carter și unul dintre cei mai proeminenți analiști de geopolitică, oferă câteva răspunsuri interesante la această întrebare.
Cartea se numește „Marea tablă de șah”, a apărut în 1997, practic la câțiva ani de la terminarea războiului rece și prăbușirea URSS, și vorbește despre importanța așa-numitei regiuni „Eurasia”, într-o lume condusă, la momentul respectiv, de o singură putere mondială și anume SUA.
În această analiză făcută de Brzezinski, proaspătul stat independent (Ucraina și-a declarat independența în 1991) primește o importanță semnificativă. Atât pentru Rusia cât și pentru Occident.
Am să extrag mai departe câteva idei din „Marea tablă de șah” ce ar putea explica, măcar parțial, evenimentele care se întâmplă acum.
Fără Ucraina, Rusia nu se mai poate pretinde o putere europeană, ci cel mult una asiatică
După destrămarea URSS, cea mai importantă pierdere pentru Rusia a fost, în opinia lui Brzezinski, exact Ucraina. Iată ce scria atunci fostul diplomat american:
„Apariţia unui stat ucrainean independent nu numai că i-a obligat pe toţi ruşii să regândească natura propriei lor identităţi etnice şi politice, dar a reprezentat o majoră piedică geopolitică pentru statul rus.
Repudierea a mai bine de trei sute de ani de istorie imperială rusă a însemnat pierderea unei economii industriale şi agricole potenţial bogate şi a 52 de milioane de oameni suficient de apropiaţi de ruşi din punct de vedere etnic şi religios pentru a face din Rusia un stat imperial cu adevărat mare şi sigur pe sine”.
Dacă ar fi păstrat orice formă de control asupra Ucrainei, Rusia ar fi putut pretinde că este liderul unui „imperiu euro-asiatic arogant” în care Moscova i-ar fi putut domina pe non-slavii din sudul și sud-estul fostei URSS. Cu alte cuvinte, fără Ucraina, Rusia nu mai poate fi un imperiu eurasiatic, ci unul doar asiatic „pasibil de a fi atras în conflicte —care-l vor slăbi — cu statele central-asiatice”.
„Dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei, (...) Rusia recâştigă automat, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial, întins în Europa şi în Asia. Pierderea independenţei de către Ucraina ar avea consecinţe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite”.
Precizarea importantă aici ar fi că, la momentul la care a apărut cartea, China nu era văzută ca o putere asiatică, așa cum este în prezent, deci un competitor pentru Rusia.
Ucraina și problemele de identitate ale rușilor
FOTO: AFP/ Profimedia Images
După prăbușirea URSS, gânditorii ruși au ridicat inevitabil câteva întrebări legitime: Ce este Rusia, unde este Rusia și ce înseamnă să fii rus? „Este Rusia un stat naţional, bazat pe o etnicitate pur rusă, sau este ea prin definiţie ceva mai mult (aşa cum Marea Britanie e mai mult decât Anglia) şi astfel destinată a fi un stat imperial? Care sunt — istoric, strategic şi etnic — frontierele juste ale Rusiei?
Ucraina independentă ar trebui privită ca o aberaţie temporară dacă este evaluată în asemenea termeni etnici, strategici şi istorici? (Mulţi ruşi sunt înclinați să gândească astfel). Ca să fii rus, trebuie să fii etnic rus („Russkii“) sau poţi fi rus politic şi nu etnic (adică să fii „Rossyanin“ — echivalentul lui „British“, dar nu al lui „English“)?”, mai scrie Brzezinski.
Rușii au văzut interesul americanilor în Ucraina drept unul îndreptat împotriva Rusiei
Brzezinski spune că elita rusă post-sovietică pare să se fi aşteptat ca Occidentul să ajute la restabilirea rolului central al Rusiei în spaţiul post-sovietic. În aceste condiții, conducătorii ruşi au fost iritați de dorința Occidentului de a ajuta noile state independente post-sovietice să-şi consolideze existența politică separată.
„Importanţi analişti de la Moscova ai politicii externe americane susțineau (nu complet incorect) că SUA căutau „reorganizarea relaţiilor interstatale în întreaga Eurasie… în care nu exista nici o singură putere conducătoare pe continent, ci multe puteri de mărime medie, relativ stabile şi suficient de puternice… dar inevitabil inferioare SUA în ce priveşte capacităţile lor individuale sau chiar colective“.
În această privinţă, Ucraina era decisivă. Înclinația crescândă a Americii, mai ales prin 1994, de a ajuta Ucraina să-şi menţină noua libertate naţională era văzută la Moscova, de către mulţi, chiar şi de către „occidentalizanţi“ drept o politică îndreptată împotriva interesului vital al Rusiei de a aduce în cele din urmă Ucraina înapoi pe făgaşul comun.
Că Ucraina va fi în cele din urmă „reintegrată“ într-un fel rămâne obiectul credinţei multora dintre membrii elitei politice ruse.
Școala de gândire a „străinătății apropiate” care susținea printre altele și o Uniunea slavă între Rusia, Ucraina și Belarus
Portul Sevastopol, Crimeea
Opoziţia faţă de ideile de „integrare“ venind de la Moscova era deosebit de puternică în Ucraina. Conducătorii acesteia şi-au dat repede seama că o astfel de „integrare“, mai ales în lumina rezervelor Rusiei faţă de legitimitatea independenţei Ucrainei, ar duce în cele din urmă la pierderea suveranităţii naţionale.
Mai mult, tratamentul dur al Rusiei faţă de noul stat ucrainean — refuzul ei de a admite recunoaşterea frontierelor Ucrainei, contestarea dreptului acesteia asupra Crimeii, insistenţa ei de a avea control extrateritorial exclusiv asupra portului Sevastopol — a dat naţionalismului ucrainean, redeşteptat, o tentă evident anti-rusă.
„Autodefinirea statului naţional ucrainean, în etapă decisivă de formare, a fost astfel distrasă de la tradiționala sa orientare anti-poloneză sau anti românească şi s-a concentrat în schimb pe opunerea la orice propunere din partea Rusiei pentru un CSI mai integrat, pentru o Comunitate slavă specială (împreună cu Rusia şi Belarus) sau pentru o Uniune Eurasiatică, descifrând în acestea toate o tactică imperială rusă”.
Hotărârea Ucrainei de a-şi prezerva independența a fost încurajată de sprijin extern
Deşi, la început, Occidentul, mai ales SUA, au întârziat să recunoască importanţa geopolitică a unui stat ucrainean separat, pe la mijlocul anilor ’90 America şi Germania deveniseră puternici sprijinitori ai identităţii separate a Kievului.
În iulie 1996, secretarul apărării al SUA declara: „Nu pot supraestima importanţa Ucrainei ca ţară independentă pentru securitatea şi stabilitatea .întregii Europe“, iar în septembrie, cancelarul german — în ciuda puternicului sprijin acordat președintelui Elțîn — a mers mai departe declarând că „locul ferm al Ucrainei în Europa nu mai poate fi contestat de nimeni… Nimeni nu va mai putea contesta independenţa şi integritatea teritorială a Ucrainei“.
Politicienii americani au ajuns şi ei să descrie relația dintre America și Ucraina ca pe un „parteneriat strategic“.
Ucraina a sabotat lărgirea atribuțiilor CSI (Comunitatea Statelor Independente), așa cum dorea Rusia
După căderea URSS, trei țări- Rusia, Belarus, Ucraina- au fondat Comunitatea Statelor Independente (CSI), la care ulterior au aderat și alte state din fosta URSS. Pe la jumătatea anilor ’90, câteva țări conduse discret de Ucraina au început să obstrucționeze eforturile Rusiei de a transforma CSI într-o organizație mai integrată din punct de vedere politic.
Insistenţa Ucrainei asupra unei integrări care să fie limitată și în mare măsură economică a avut efectul de a goli ideea unei „Uniuni slave“ de orice semnificaţie practică, scrie fostul diplomat american.
„Propagată de unii slavofili, pusă în evidenţă de sprijinul lui Aleksandr Soljeniţin. această idee a devenit, automat, lipsită de sens din punct de vedere geopolitic, în clipa în care a fost respinsă de Ucraina.”
Mai mult chiar, atitudinea Ucrainei care a respins „uniunea slavă” a creat probleme și în Belarus, celălalt mare fondator al CSI care a înțeles că fără Ucraina o așteaptă o încorporare în Rusia și a aprins un resentiment naționalist.
Exemplul pentru celelalte state ex-sovietice și favorizarea Turciei
Recep Erdogan, președintele Turciei. FOTO: Adem ALTAN / AFP / Profimedia
Ucraina a fost un exemplu și pentru celelalte state care s-au desprins de Rusia (cum ar fi Georgia, Armenia, Azerbaidjan).
„Autodeterminarea politică a Ucrainei a uluit Moscova şi a dat un exemplu pe care celelalte republici sovietice, deşi mai timide la început, l-au urmat apoi.
Pierderea de către Rusia a poziţiei sale dominante la Marea Baltică s-a repetat la Marea Neagră nu numai din cauza independenţei Ucrainei, ci şi din cauză că proaspăt independentele state caucaziene — Georgia, Armenia, Azerbaidjan — au întărit şansele Turciei de a-şi restabili influenţa demult pierdută în regiune”.
Jocul economic împotriva intereselor Rusiei
La mijlocul anilor 90, Ucraina a sprijinit eforturile Georgiei de a deveni ruta spre vest a exporturilor petroliere ale azerilor. Ucraina a colaborat, de asemenea, cu Turcia pentru a slăbi influenţa Rusiei în Marea Neagră şi a sprijinit eforturile Turciei de a direcţiona fluxul petrolifer din Asia Centrală spre terminalele turce.
„Statele care merită cel mai puternic sprijin geopolitic din partea Americii sunt Azerbaidjanul, Uzbekistan şi (în afara acestei regiuni) Ucraina, toate trei fiind pivoţi geopolitici. Într-adevăr, rolul Kievului întărește ideea că Ucraina este statul decisiv în ce priveşte evoluţia viitorului Rusiei.”
Ucraina și dorința de aderare la NATO și la UE
La momentul la care e scrisă cartea, 1997, începerea admiterii Ucrainei în structurile occidentale, NATO și UE, era văzută ca plauzibilă a se întâmpla în deceniul 2005-2015, „mai ales dacă .între timp această ţară a făcut progrese semnificative în reformele interne şi a reuşit să fie considerată în mod evident ca o țară central-europeană.”
Rusia nu poate fi de acord cu Ucraina în NATO pentru că va recunoaște că destinul acestei țări nu e legat organic de cel al Rusiei. „Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seamă este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie şi ea în Europa, în vreme ce Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în Europa”, subliniază Brzezinski.
„Opţiunea Ucrainei în favoarea Europei va cataliza decizia Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa: sau să fie şi ea parte din Europa, sau să devină un proscris eurasiatic, nefiind cu adevărat nici în Europa, nici în Asia, şi înglodată în conflictele sale cu „străinătatea apropiată“.
Independența Ucrainei a deposedat, de asemenea, Rusia de poziţia sa dominantă în Marea Neagră, unde Odessa îi servea de poartă vitală pentru comerţul cu Mediterana şi cu lumea de dincolo de ea.
Strategia americană de răspândire a democrației în Eurasia
În strategia americană de după războiul rece, Europa este văzută și ca o trambulină pentru expansiunea progresivă a democrației în adâncul Eurasiei.
O Europă lărgită ar putea exercita o atracție magnetică asupra statelor așezate chiar în estul mai îndepărtat, construind astfel o reţea de legături cu Ucraina, Belarus şi Rusia, atrăgându-le într-o cooperare din ce în ce mai strânsă şi, în acelaşi timp, răspândind principii democratice generale în cele din urmă, o astfel de Europă ar putea deveni unul dintre pilonii esenţiali ai unei structuri eurasiatice mai largi de securitate şi cooperare patronate de America.
Populația Ucrainei și problema natalității din Rusia
Tineri din Kiev, mesaj către ambasadele occidentale, după amexarea Crimeei: „Nu ascultați propaganda rusă”. FOTO: Anatolii Stepanov/ Zuma Press/ Profimedia
Un lucru interesant de care se temeau strategii ruși în anii 90 era legat de scăderea natalității în Europa, raportat la explozia demografică din Asia. Fără populația Ucrainei, o țară sută la sută europeană, Rusia a deveni inevitabil mai mult asiatică și mai puțin europeană pe fiecare an care ar trece, scrie Brzezinski.
După independența Ucrainei, Rusia a pierdut din puterea la Marea Neagră
„Înainte de 1991, Marea Neagră era punctul de plecare pentru proeminenţa în Mediterana a puterii navale ruseşti. Pe la mijlocul anilor ’90, Rusia rămăsese cu o mică fâşie de coastă la Marea Neagră şi cu o dispută nerezolvată cu Ucraina asupra dreptului de a-şi păstra baze în Crimeea pentru rămăşiţele Flotei sovietice din Marea Neagră şi privea, cu evidentă iritare, manevrele comune, navale şi pe uscat, ale NATO şi Ucrainei, ca şi rolul crescând al Turciei în regiunea Mării Negre. Rusia a şi suspectat Turcia de a fi furnizat ajutor efectiv rezistenţei cecene”.
Chiar dacă multe dintre mizele descrise în carte s-au schimbat între timp sau au devenit mai puțin importante, legăturile istorice dintre cele două state, dar mai ales evoluția lor imediat după căderea URSS oferă suficiente explicații pentru ceea ce se întâmplă și astăzi. Putin nu era în ecuație la vremea respectivă, pe de altă parte este lesne de înțeles de ce a preluat obsesia pentru Ucraina pe care elita rusă a avut-o întotdeauna.
