„În urmă cu aproape 19 ani, unele dintre cele mai mari demonstrații din istoria modernă au avut loc în întreaga lume. Milioane de oameni din Europa, America și din alte părți au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva viitoarei invazii în Irak. Mișcările de pace din întreaga lume au fost mobilizate și partidele politice de centru-stânga au răbufnit”, scrie Anders Östlund într-un editorial CEPA .

<< Acum, pe măsură ce Rusia adună trupe și nave de război în apropierea Ucrainei la o scară nemaivăzută de la Războiul Rece, există o liniște ciudată în Occident. Cum se poate așa ceva? Rusia a purtat deja un război împotriva Georgiei în 2008 și luptă împotriva Ucrainei din 2014. Este un agresor cunoscut. De ce nu există proteste în masă în Occident?

Este corect să subliniem că pentru mulți pandemia COVID este un motiv suficient pentru a sta departe de mulțimi (deși acest lucru nu a descurajat protestatarii anti-mască și anti-vaccin). Dar se cere însă subliniat faptul că există spațiu berechet pe rețelele de socializare; cu toate astea, mișcarea pacifistă tace mâlc.

Coaliția „Opriți Războiul” din Marea Britanie, de exemplu, care a ajutat la organizarea marșurilor anti-Irak în 2001, spune că „se opune dependenței dezastruoase de război a instituției britanice și risipirii resurselor publice pentru militarism” și a organizat o întâlnire online pe 10 februarie pentru a discuta despre eforturile Regatului Unit și SUA de a „amplifica amenințarea războiului”.

Nu a menționat amenințarea la adresa Ucrainei, dar – poate în mod semnificativ – nu a încercat să organizeze o demonstrație în masă, în ciuda îndemnului ales de susținătorii săi: „Ne vedem pe stradă”. Până pe 10 februarie, doar 44 din cei 53.000 de urmăritori pe Twitter au apreciat anunțul întâlnirii. În SUA, o demonstrație la Minneapolis pe 4 februarie a Coaliției Naționale Unite, pentru a denunța imperialismul american, a atras aproximativ 100 de oameni.

Relativismul moral al „Opriți Războiul” a fost descris de liderul Partidului Laburist din Marea Britanie, Keir Starmer, ca fiind naiv, în cel mai bun caz: „În cel mai rău caz, ei acordă ajutor în mod activ liderilor autoritari care amenință direct democrațiile. Nu există nimic progresist în a-ți arăta solidaritatea cu agresorul atunci când aliații noștri au nevoie de solidaritatea noastră și, în mod esențial, de asistența noastră practică.” Grupul, avându-l printre liderii săi pe predecesorul de extremă stânga al lui Starmer, a răspuns că NATO a fost de partea „agresorului” în Libia și Afganistan.

În Franța, cele mai multe proteste s-au concentrat pe probleme legate de pandemie, cum ar fi obligativitatea măștilor, dar punctul de vedere al Rusiei este promovat cu simpatie de către candidata de extremă dreapta la președinție Marine Le Pen și omologul ei de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, ambii susținând retragerea țării din NATO.

O trăsătură unificatoare în rândul așa-zișilor activiști pentru pace este lipsa de dorință de-a plasa suveranitatea țărilor mici la egalitate cu cea a entităților mai mari și mai vechi, o viziune prezentată succint de Putin președintelui George W. Bush în 2008, când a spus: „George, trebuie să înțelegi că Ucraina nici măcar nu-i o țară.” Este o afirmație repetată acum pe scară largă în Occident.

Această indiferență față de soarta unui mare stat european nu este nouă. Datează din epoca Războiului Rece, când rebeliunile studențești din anii 1960 au fost profund influențate de socialism și marxism și au fost legate de demonstrațiile împotriva războiului din Vietnam. Mai puțin cunoscute, serviciile de informații sovietice au lucrat din greu pentru a le folosi, controlând uneori părți din stânga occidentală și mișcările de pace. Când studenții s-au răzvrătit împotriva unei societăți conservatoare, au făcut-o sub semne roșii, mușcând momeala unei viziuni asupra lumii care descria SUA ca patria capitalismului, imperialismului și-a războiului nejustificat.

Încă din 1945, George Orwell a remarcat că unul dintre principalele repere distinctive ale pacifiștilor occidentali a fost acela de-a da vina pentru crizele internaționale „aproape în întregime asupra Marii Britanii şi Statelor Unite”. Astfel de oameni „nu au condamnat de regulă violența ca atare, ci doar violența folosită în apărarea țărilor occidentale.”

În timp ce invaziile din Ungaria și Cehoslovacia prin Pactul de la Varșovia (care au atras și unele proteste), precum și invazia sovietică în Afganistan, au arătat clar că Războiul Rece nu a fost o bătălie între sovietici buni și americani răi, acest lucru nu a modificat cu nimic reflexele stângii europene. Și le-a întărit și mai abitir prin programul de reînarmare al lui Ronald Reagan din anii 1980 și de poziționare a rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune în Europa, după desfășurarea de către Rusia a SS-20. Acest lucru a dat naștere unei noi ere a protestelor în Germania și Marea Britanie.

Războiul Rece s-a încheiat, dar o mare parte din extrema stângă s-a chinuit să înțeleagă transformarea Rusiei într-o cleptocrație criminală în care justiția socială nu este un scop al politicii de stat. Folosirea de către Putin a serviciilor militare și de informații pentru acte de agresiune în străinătate – gândiți-vă la Georgia, Crimeea, Ucraina, Salisbury, Berlin, plus numeroase alte atacuri – se încadrează într-un conservatorism social intern menit să facă viața dificilă și periculoasă pentru liberali, homosexuali și alte categorii, în timp ce clamează o formă brută de capitalism care răsplătește indivizii superbogați din cercul Kremlinului. Rusia poate că este diferită de Uniunea Sovietică în multe privințe, dar serviciile sale de securitate nu sunt.

Desigur, este întru totul legitim într-o societate liberă militezi împotriva acțiunilor militare sau a măsurilor luate pentru a ajuta un stat prieten în fața agresiunii externe. Dar mișcarea occidentală pentru pace ar putea reflecta acum la cuvintele lui Marin Țeluiko, în vârstă de 40 de ani, un brutar și rezervist ucrainean: „Nu vrem să ne luptăm cu rușii. Rușii sunt cei care se luptă cu noi.”>>

Distribuie Distribuie Comentarii