<< Efortul de a organiza cel mai mare exercițiu militar al NATO de după războiul rece l-a ținut ocupat pe amiralul James Foggo, pe atunci comandantul forțelor navale americane din Europa și Africa, în vara lui 2018. În octombrie, Trident Juncture urma să adune 50.000 de militari, 250 de avioane și 65 de nave de război în zona arctică europeană. Oricât de costisitor din punct de vedere logistic ar suna, era o nimica toată în comparație cu ceea ce Rusia plănuia în Siberia în septembrie. Exercițiile Vostok urmau să fie cele mai mari de la exercițiile-mamut Zapad ale Uniunii Sovietice, din 1981, se lăuda Serghei Șoigu, ministrul rus al apărării: vor implica 300.000 de militari, 1.000 de avioane și 80 de nave de război >>, scrie The Economist .

<< Era o ispravă uriașă. „A fost un mare efort pentru noi să aducem 50.000 de oameni pe teren”, și-a amintit recent amiralul Foggo. „Cum au făcut ei asta?” Răspunsul, și-a dat seama în cele din urmă, a fost că nu au făcut-o. În cadrul Vostok, o companie (cel mult 150 de militari) a fost socotită drept batalion sau chiar regiment (mai aproape de 1.000). Navele de război individuale fuseseră trecute drept escadrile întregi. Această șmecherie ar fi putut fi un semnal de avertizare că, în forțele armate rusești, nu totul era așa cum părea, iar asta chiar înainte să se împotmolească în suburbiile Kievului.

„Acolo nu este o armată profesionistă”, a spus amiralul Foggo. „Pare o grămadă de oameni nedisciplinați.” De când au invadat Ucraina, pe 24 februarie, forțele ruse au reușit să cucerească un singur oraș mare, Herson, împreună cu ruinele orașului Mariupol și bucăți din Donbas, regiunea industrială de est pe care au ocupat-o parțial în 2014, iar acum speră să o cucerească în întregime. Acel rezultat amărât a costat viețile a 15.000 de soldați ruși, conform unei estimări britanice recente, depășind în două luni pierderile sovietice într-un deceniu de război în Afganistan. Invazia a fost în mod clar un fiasco, dar cât de exact reflectă ea capacitățile militare ale Rusiei, se întreabă generalii occidentali uimiți?

În ajunul războiului, forța de invazie a Rusiei fusese considerată formidabilă. Agențiile de informații americane au considerat că Kievul va cădea în câteva zile. Unii oficiali europeni au crezut că putea rezista doar câteva săptămâni. Nimeni nu s-a gândit că orașul va primi astfel de demnitari, precum Antony Blinken și Lloyd Austin, secretarul de stat și, respectiv, al apărării din America, la două luni după începerea luptei. Se crezuse că Rusia îi va face Ucrainei ceea ce America îi făcuse Irakului în 1991: șoc și groază, supunere într-o campanie rapidă și decisivă.

Această convingere s-a bazat pe presupunerea că Rusia a întreprins același tip de reformă militară de bază prin care trecuse America în perioada de 18 ani dintre înfrângerea sa din Vietnam și victoria sa în primul război din Golf. În 2008, un război cu Georgia, o țară de mai puțin de 4 milioane de locuitori, deși cu succes în cele din urmă, a scos la iveală deficiențele armatei ruse. Rusia trimisese echipamente învechite, s-a chinuit să găsească artileria georgiană și a rasolit comanda și controlul. La un moment dat, generalii Rusiei nu l-au putut contacta ministrul apărării timp de 10 ore. „Este imposibil să nu observăm un anumit decalaj între teorie și practică”, a recunoscut la acea vreme șeful armatei Rusiei. Pentru a reduce acest decalaj, forțele armate au fost sculptate și înfrumusețate.

Ambiție la lopată

Cheltuielile militare rusești, măsurate corect, adică în rate de schimb ajustate la puterea de cumpărare, aproape s-au dublat între 2008 și 2021, ajungând la peste 250 de miliarde de dolari, aproximativ triplu față de nivelul Marii Britanii sau Franței. Aproximativ 600 de avioane noi, 840 de elicoptere și 2.300 de drone au fost adăugate la arsenal între 2010 și 2020. Noi tancuri și rachete au fost etalate la paradele din Moscova. Rusia a testat noi tactici și echipamente în Donbas, după prima sa invazie din Ucraina, în 2014, și în campania de sprijinire a dictatorului Siriei, Bashar al-Assad, în anul următor.

Un general european în retragere spune că faptul de a vedea eșecul acestui nou model de armată îi amintește că a vizitat Germania de Est și Polonia după sfârșitul războiului rece și că a văzut inamicul de aproape. „Ne-am dat seama ce rahat era Armata a 3-a de șoc”, spune el, referindu-se la o formație sovietică mult lăudată, cu sediul în Magdeburg. „Ne-am lăsat din nou absorbiți de o parte din propaganda pe care au pus-o în cale”. Se știa că armata Rusiei are probleme, spune Petr Pavel, un general ceh în retragere, care a prezidat comitetul militar al NATO în 2015-2018, „dar amploarea a fost o surpriză pentru mulți, inclusiv pentru mine – am crezut că rușii își învățaseră lecția”.

Interpretarea generoasă este că armata rusă a fost obstrucționată în Ucraina mai puțin de propriile deficiențe decât de iluziile domnului Putin. Insistența lui de a planifica războiul în secret a complicat planificarea militară. FSB, succesorul KGB, i-a spus că Ucraina este plină de agenți ruși și că va renunța rapid. Acest lucru a stimulat probabil decizia nebunească de a începe războiul, trimițând parașutiști înarmați ușor pentru a ocupa un aeroport de la periferia Kievului și coloane singure de blindate pentru a avansa în orașul Harkov, provocând pierderi grele unităților de elită.

Totuși, după ce această lovitură de stat a eșuat, armata a ales să intre în a doua țară ca mărime din Europa din mai multe direcții, împărțind aproximativ 120 de grupuri tactice de batalion (BTG) într-o mulțime de forțe ineficiente și izolate. Tacticile proaste au agravat apoi strategia proastă: blindatele, infanteria și artileria și-au dus propriile campanii deconectate. Tancurile care ar fi trebuit să fie protejate de infanterie terestră au hoinărit singure, doar pentru a fi prinse în ambuscade ucrainene. Artileria, pilonul armatei ruse încă din vremea țaristă, deși îndreptată cu ferocitate spre orașe precum Harkov și Mariupol, nu a putut trece prin liniile ucrainene din jurul Kievului.

Probleme din belșug

În ultimele săptămâni, oficialii și experții au dezbătut cauzele eșecului Rusiei. Unii au făcut comparații cu prăbușirea armatei franceze în 1940. Dar analogia nu este potrivită, spune Christopher Dougherty, un fost planificator pentru Pentagon. „Franța a eșuat pentru că a urmat o doctrină proastă”, spune el. „Rusia eșuează în parte pentru că nu își urmează doctrina sau principiile de bază ale războiului”.

Lipsa de experiență face parte din problema. După cum remarca odată istoricul Michael Howard, expertiza pe care o dobâândește un ofițer de armată „este aproape unică prin faptul că ofițerul ar putea fi nevoit să o folosească doar o dată în viață, poate nici chiar atât. Este ca și cum un chirurg ar trebui să exerseze de-a lungul vieții pe manechine pentru o singură operație reală”. America a mânuit bisturiul aproape continuu de la sfârșitul războiului rece, în Irak, Balcani, Afganistan, Libia, Siria și așa mai departe. Rusia nu a mai purtat un război de această amploare împotriva unei armate organizate de când a capturat Manciuria de la Japonia, în 1945.

Lucrurile care se puteau face în războaie mai mici, în Donbas și Siria – cum ar fi utilizarea senzorilor electronici pe drone pentru a alimenta ținte pentru artilerie – s-au dovedit mai dificile la scară mai mare. Iar cele care păruseră ușor de făcut în războaiele Americii, cum ar fi distrugerea apărării antiaeriene a unui inamic, sunt de fapt destul de grele. Forțele aeriene ale Rusiei efectuează câteva sute de ieșiri pe zi, dar încă se străduiesc să urmărească și să lovească ținte în mișcare și continuă să se bazeze în mare măsură pe bombe neghidate sau „stupide” care pot fi lansate cu precizie doar de la altitudini joase, expunând avioanele la tiruri anti-aeriene.

Toate armatele fac greșeli. Unele fac mai mult decât altele. Caracteristica distinctivă a armatelor bune este că învață rapid din greșelile lor. Abandonând Kievul, concentrându-se pe Donbas și punând un singur general, Alexander Dvornikov, responsabil de o campanie cacofonică, Rusia dă, cu întârziere, semne de adaptare. La începutul lunii aprilie, un oficial occidental, întrebat dacă Rusia se îmbunătățește din punct de vedere tactic, a observat că coloanele blindate încă erau trimise fără sprijin și pe un singur șir pe teritoriul deținut de ucraineni – o manevră sinucigașă. Pe 27 aprilie, un alt oficial a spus că forțele ruse din Donbas păreau nedornice sau incapabile să avanseze în timpul unei ploi abundente.

În parte, necazurile Rusiei se datorează rezistenței eroice a Ucrainei, susținută de un torent de armament și informații occidentale. „Dar la fel de mult credit pentru spulberarea iluziilor rusești se află într-un fenomen cunoscut de mult timp de către sociologii militari”, scrie Eliot Cohen, de la Universitatea Johns Hopkins: „faptul că armatele, în mare, reflectă calitățile societăților din care fac parte”. Statul Rusiei, spune dl Cohen, „se bazează pe corupție, minciuni, fărădelege și constrângere”. Fiecare dintre aceste aspecte a fost dezgolit de armata Rusiei, în acest război.

„Au investit mulți bani în modernizare”, spune generalul Pavel. „Dar o mulțime din acești bani s-au pierdut în acest proces.” Corupția ajută cu siguranță la a explica de ce vehiculele rusești erau echipate cu anvelope chinezești ieftine și, astfel, s-au găsit blocate în noroiul ucrainean. Ar putea explica, de asemenea, de ce atât de multe unități rusești s-au găsit fără radiouri criptate și au fost forțate să se bazeze pe înlocuitori civili nesiguri sau chiar pe rețelele de telefonie mobilă ucraineană. Aceasta, la rândul său, ar fi putut contribui la bilanțul războiului în ceea ce îi privește pe generalii ruși (Ucraina susține că a ucis 10), deoarece comunicațiile lor, în prima linie, ar fi fost mai ușor de interceptat.

Cu toate acestea, corupția nu poate fi întreaga poveste. Și Ucraina este coruptă, și nu cu mult mai puțin decât Rusia: cele două țări se află pe pozițiile 122 și, respectiv, 136 în Indicele de percepție a corupției publicat de Transparency International. Ceea ce le distinge cu adevărat pe cele două este spiritul de luptă. Soldații ucraineni luptă pentru supraviețuirea țării lor. Mulți ruși nici nu știau că vor intra în război până când li s-a ordonat să treacă granița. Un oficial european de informații spune că recruții – cărora dl Putin le-a promis în mod repetat și public că nu îi va trimite la război – au rezistat presiunii de a semna contracte care să-i transforme în soldați profesioniști; alții au refuzat să slujească de-a dreptul. Oficialul spune că unitățile afectate includ Divizia 106 Gărzi Aeropurtate și Regimentul 51 Gărzi de Parașutiști, care fac parte din forțele aeropurtate de elită VDV, și Regimentul 423 de puști motorizate, parte a unei importante divizii de tancuri.

Dificultăți în masă

Soldații prost antrenați și prost motivați sunt un pasiv în orice conflict; sunt nepotriviți în special pentru complexitățile războiului modern cu arme combinate, care necesită funcționarea în sincron a tancurilor, infanteriei, artileriei și puterii aeriane. A încerca o astfel de coordonare descurajantă în Ucraina cu adolescenți posaci, presați să intre în armată, hrăniți cu rații expirate și echipați cu vehicule prost întreținute a fost culmea optimismului.

O astfel de sarcină necesită, cel puțin, o conducere solidă. Și aici sunt probleme. Subofițerii – înrolați superiori care antrenează și supraveghează soldații – sunt coloana vertebrală a forțelor armate ale NATO. Rusia nu are un cadru comparabil. Sunt „prea mulți colonei și nu destui caporali”, spune un oficial european din zona apărării. Pregătirea personalului este rigidă și depășită, spune el, obsedat de al doilea război mondial și cu puțină atenție acordată conflictelor mai noi. Asta poate explica de ce doctrina a fost aruncată pe fereastră. Manevrele care păruseră ușoare pe scenă, la Vostok și alte exerciții, s-au dovedit mai greu de reprodus sub foc și departe de casă.

În măsura în care ofițerii ruși și-au studiat istoria militară, ei par să fi absorbit cele mai rele lecții din războaiele afgan, cecen și sirian. În timpul ocupației lor din nordul Ucrainei, soldații ruși nu numai că au băut mult și au jefuit case și magazine, dar au ucis un număr mare de civili. Unii au fost recompensați pentru asta. Pe 18 aprilie, Brigada 64 de Infanterie Motorizată, acuzată de masacrarea civililor din Bucea, a fost decorată de domnul Putin pentru „eroismul și curajul său în masă” și i s-a acordat onoarea de a deveni o unitate de „Gardă”.

Crimele de război nu sunt întotdeauna iraționale. Ele pot servi unui scop politic, cum ar fi terorizarea populației spre supunere. Nici nu sunt incompatibile cu priceperea militară: Wehrmacht-ul Germaniei naziste a fost bun atât la luptă, cât și la ucidere. Dar brutalitatea poate fi, de asemenea, contraproductivă, inspirând inamicul să lupte cu tenacitate, mai degrabă decât să se predea și să riște oricum să fie ucis.

Sălbăticia și confuzia forțelor Rusiei în Ucraina sunt în concordanță cu conduita lor recentă în Siria. Bombardarea spitalelor ucrainene este un ecou al bombardamentelor lor asupra unităților de sănătate siriene. În același mod, ofițerii israelieni care au urmărit îndeaproape forțele aeriene ruse în Siria au ră,mas surprinși de problemele sale cu apărarea aeriană, găsirea țintelor și ieșirile cu ritm ridicat. La un moment dat, au crezut că implicarea Siriei în operațiunile aeriene este singura explicație plauzibilă pentru un nivel atât de scăzut de profesionalism.

În cele din urmă, au ajuns la concluzia că Rusia nu aveau pregătirea, doctrina și experiența pentru a profita la maximum de avioanele sale de război avansate. Piloții militari israelieni au fost izbiți, deopotriv în misiunile de luptă, cât și în timpul slujbei lor cotidiene de piloți ai liniilor aeriene, de abordarea crudă a Rusiei față de războiul electronic, care a implicat blocarea semnalelor GPS pe zone vaste din estul Mediteranei, uneori timp de câteva săptămâni. Când invadarea Ucrainei de către Rusia s-a împotmolit, analiștii israelieni și-au dat seama că forțele terestre ruse erau afectate de multe dintre aceleași probleme.

Unii dintre cei mai importanți parteneri diplomatici ai Rusiei par să tragă aceeași lecție. Syed Ata Hasnain, un general indian în retragere, care a comandat cândva forțele Indiei în Kashmir, remarcă „incompetența Rusiei în domeniu”, care are rădăcini în „orgoliul și reticența de a urma bazele militare testate de timp”. Un grup de diplomați și generali indieni în retragere, afiliați Fundației Internaționale Vivekananda, un think-tank naționalist apropiat guvernului indian, a discutat recent despre „lipsa vizibilă și abjectă de pregătire” și „incompetența logistică severă” a Rusiei. Faptul că India este cel mai mare cumpărător de arme rusești a dat concluziei lor o importanță deosebită: „calitatea tehnologiei rusești, considerată anterior a fi superlativă, este din ce în ce mai pusă sub semnul întrebării” – deși Ucraina, desigur, folosește o mare parte din același echipament.

Un proces similar de reevaluare este acum în desfășurare în forțele armate occidentale. O tabără susține că amenințarea rusă la adresa NATO nu este atât de mare pe cât se temea. „Reputația armatei ruse a fost afectată și va fi nevoie de o generație pentru a-și reveni”, se arată într-o evaluare recentă a unui guvern NATO. „S-a dovedit că valorează mai puțin decât suma părților sale într-un spațiu de luptă modern și complex.” Dar o altă școală de gândire avertizează împotriva judecăților pripite. Este prea devreme pentru a trage lecții uriașe, avertizează un înalt oficial NATO, cu războiul încă în curs și ambele părți adaptându-se.

Dacă una dintre erorile Rusiei a fost aceea de a extrage o încredere falsă din succesul său de a cuceri Crimeea de la Ucraina, în 2014, și de a evita căderea regimului Assad în Siria, în 2015, argumentul este acela că există un risc similar ca inamicii Rusiei să deducă prea multe din prabusirea actuală (a armatei ruse) din Ucraina. Michael Kofman de la CNA, un think-tank, recunoaște că el și alți experți „au supraestimat impactul reformelor… și au subestimat putregaiul de sub Șoigu”. Dar contextul este totul, notează el. În ultimii ani, scenariile care i-au preocupat pe planificatorii NATO nu au fost războaie de amploarea celui actual, ci operațiuni mai modeste și realiste, „mușcă și ține”, precum o invazie rusă asupra unor zone ale statelor baltice sau sechestrarea de insule precum Svalbard, din Norvegia.

Războaie ca acesta s-ar putea desfășura foarte diferit față de dezastrul din Ucraina. Ele ar începe cu un front mai îngust, ar implica mai puține forțe și ar pune mai puțină presiune asupra logisticii, spune domnul Kofman. Nici Kremlinul, nici statul major rus nu ar subestima neapărat NATO în felul în care subestimaseră greșit armata ucraineană. Și dacă guvernul rus nu ar încerca să minimizeze un viitor conflict ca fiind nimic altceva decât o „operație militară specială”, așa cum a făcut-o în Ucraina, ar putea mobiliza rezerve și recurți într-un număr mult mai mare. Multe capabilități cruciale ale Rusiei, cum ar fi armele anti-sateliți și submarinele avansate, nu se știe să fi fost testate în Ucraina.

Geografia este, de asemenea, importantă. În timp ce logistica rusă „amintește în mod ciudat” de vechea armată sovietică, spune Ronald Ti, un logistician militar care predă la Colegiul de Apărare Baltică din Estonia, dependența lor de căile ferate ar fi o problemă mai mică într-un atac asupra statelor baltice. „O operațiune de tipul fait accompli, în care mușcă o bucată din teritoriul Estoniei, este în limitele posibilităților lor”, spune domnul Ti, „pentru că pot aproviziona cu ușurință așa ceva de la capete de cale ferată”. (Dacă forțele aeriene ruse, lipsa de experiență și fragilitățile ei expuse acum, ar putea proteja acele căi ferate de atacurile aeriene ale NATO, asta este o altă chestiune.)

Lecții din belșug

Dl Kofman consideră că nu a primit totuși un răspuns întrebarea: „cât de mult din acest război este rezultatul unei armate proaste, ceea ce în privințe importante și este, și cât de mult are de-a face cu un plan cu adevărat teribil”. Și totuși este esențial să fie dat un răspuns. Într-o lucrare fundamentală din 1995, James Fearon, politolog la Universitatea Stanford din California, a susținut că războaiele costisitoare și distructive pe care guvernele raționale ar prefera să le evite prin negociere pot avea loc, totuși, din cauza calculelor greșite cu privire la capacitățile celeilalte părți. În teorie, un acord de pace pentru evitarea războiului ar reflecta puterea relativă a celor doi potențiali beligeranți. Dar cele două părți nu pot ajunge la o astfel de înțelegere, deoarece această putere relativă nu este întotdeauna evidentă.

„Liderii știu lucruri despre capacitățile lor militare și disponibilitatea de a lupta pe care alte state nu le știu”, a scris dl Fearon, „și în situații de negociere pot avea stimulente să denatureze astfel de informații private pentru a obține o înțelegere mai bună”. Asta ajută la explicarea faptului că Rusia și-a umflat atât de sălbatic presupusa dibăcie în exercițiile Vostok. Și poate funcționa. „Bănuiesc că mulți dintre noi am fost izbiți de paradele de Ziua Victoriei, care ne-au arătat toate elementele inteligente ale trusei”, spune generalul european.

Bătălia pentru Donbas nu va rezolva în totalitate această dezbatere. O armată rusă care prevalează într-un război de uzură prin puterea de foc și în masă, ar fi încă departe de forța agilă, de înaltă tehnologie, promovată în ultimul deceniu. Mai probabil este că forțele greoaie ale Rusiei se vor epuiza cu mult înainte de a-și atinge obiectivele în sudul și estul Ucrainei, cu atât mai puțin înainte de a organiza o nouă încercare la Kiev. Planificatorii militari ai lumii vor urmări nu doar cât de departe ajunge Rusia în săptămânile următoare, ci și ce spune aceasta despre reziliența, adaptabilitatea și conducerea forțelor sale. Ca un cuțit împins în lemnul vechi, avansul campaniei va dezvălui cât de adânc este putregaiul. >>

Distribuie Distribuie Comentarii