Cele 30 de state membre NATO cuprind trei puteri nucleare, jumătate din economia lumii şi un miliard de oameni. De asemenea, se pot baza pe cel puţin 43 de aliaţi, după cum indică summitul de la Ramstein ţinut la 26 aprilie. Totodată, statele care au aplicat sancţiuni împotriva Rusiei din cauza războiului pe care l-a declanşat în Ucraina însumează 64,9% din producţia economică globală. Rusia, un stat care caută să iasă din izolare, are mai puţin de jumătate din populaţia Statelor Unite, în timp ce economia sa este egală cu capitalizarea bursieră a unei singure companii americane - Apple Computer. În plus, cheltuielile militare anuale ale statelor NATO se ridică la 1,2 trilioane de dolari, iar ale Rusiei la 66 de miliarde de dolari.

În pofida acestui dezechilibru uluitor, Rusia nu este descurajată să atace alte state şi să anexe teritorii. Acum încearcă să-şi impună propriile puncte de vedere în Ucraina printr-o „soluţie negociată”. Însă acest lucru ar însemna o greşeală, estimează în „The Hill” Victor Rud, consultant la ONG-ul Open Ukraine şi la Centrul pentru Democraţie în Europa de Est, cu sediul la Toronto.

Pe plan intern, există tendinţă acceptării „afacerii”, din considerentul că orice acord este o soluţie reală pentru o problemă. Relaţiile internaţionale sunt abordate în mod similar, văzând în acorduri drept soluţii la probleme, nu cauză; soluţii la conflicte, nu catalizatori ai acestora; paşi înainte, nu înapoi.

„Gestionarea” relaţiilor în sensul „stabilităţii şi predictibilităţii” face parte dintr-un ADN mercantil.

Însă Kalaşnikov este pentru Rusia la fel ca Tide Pods pentru America. ADN-ul imperial al Rusiei este de o agresivitate implacabilă, cere instabilitate şi batjocoreşte orice compromis. Acordurile sunt acceptate doar pentru a obţine, în caz de necesitate, timp şi avantaj pentru următorul asalt. O „soluţie diplomatică” în cazul Ucrainei ar fi ca o îmbrăţişare de grup în jurul unei iluzii, singura previzibilitate fiind încălcarea ei, avertizează Victor Rud.

Fost avocat, Rud menţionează cel puţin trei cazuri în care Moscova şi-a încălcat angajamentele.

În 1933, pentru a obţine recunoaşterea Washingtonului, Moscova a fost de acord „să se abţină de la orice act făţiş sau ascuns care ar putea, în vreun fel, să afecteze liniştea, prosperitatea, ordinea sau securitatea” Statelor Unite. Ce a urmat se ştie destul de bine.

După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, Ucraina a devenit a treia putere nucleară a lumii, dar a fost presată să renunţe la acest arsenal în baza unui angajament în special din partea Rusiei cu privire la respectarea suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale. Memorandumul a fost încălcat de Rusia, iar Vladimir Putin s-a arătat la un moment dat ironic pe seama acestui fapt. „Dacă nu poţi conta pe dreptul internaţional, atunci trebuie să găseşti alte modalităţi de a-ţi asigura securitatea”, a scris el, concluzionând că „nimeni nu te atinge dacă deţii o bombă” atomică.

Luni, Rusia a permis unei nave încărcate cu cereale să părăsească portul Odesa în baza unui acord mediat de ONU. Dar, cu o zi înainte, armata sa l-a ucis pe Oleksii Vadaturski, proprietarul celei mai mari companii agricole din Ucraina. Ar fi o navitate imensă să crezi că Rusia va respecta acest acord pe deplin şi pe termen îndelungat, în condiţiile în care la o zi după semnarea sa a efectuat bombardamente în portul Odesa.

Ce s-ar putea negocia în cazul Ucrainei? Ucraina are mai puţin de 3% dimensiunea Rusiei, cea mai mare ţară de pe Terra. Aşadar, se presupune că Rusia nu are nevoie de mai mult teritoriu, cu excepţia cazului în care vrea să şteargă alte naţiuni de pe Pământ, cum e cazul Ucrainei. Ceea ce se întâmplă în Ucraina este un genocid sprijinit inclusiv de Biserica Ortodoxă Rusă. „Datoria ta este să ştergi naţiunea ucraineană de pe faţa pământului”, se arată într-un material pro-război distribuit de Biserica Ortodoxă Rusă pentru soldaţii trimişi în Ucraina.

Nu este doar o chestiune existenţială pentru Ucraina, unde orice acord care s-ar referi la cedarea de teritorii ar condamna milioane de suflete la chinuri. Distrugerea Ucrainei face parte din doctrina de război total a Rusiei împotriva Occidentului. „Suntem în război cu Occidentul. Începutul acestei operaţiuni speciale în Ucraina înseamnă şi începutul unei prăbuşiri radicale a ordinii mondiale americane”, a admis Putin.

Prin susţinerea Acordurilor de la Minsk, ordinea internaţională bazată pe reguli a primit o lovitură ignobilă. Rusia a căutat să impună victimei, adică Ucrainei, limite asupra suveranităţii sale şi alte sancţiuni care îi vizează de regulă pe agresori. Practic, a fost vorba de o capitulare în faţa inversării realităţii de către Putin. Răscumpărarea este primordială, iar orice „soluţie negociată” ar însemna o „abdicare ipocrită”, conchide Victor Rud.