Încă de acum mai bine de două secole, elitele politice românești au dorit ca Principatele și mai apoi România să fie condusă de un principe străin. Aceștia credeau că un monarh străin va garanta progresul și funcționarea statului modern dincolo de interesele strict balcanice.

În anul 1881, Carol de Hohenzollern Sigmaringen devenea primul rege al României , în mod oficial. Acesta era voievod al țării încă din anul 1866, dar după obținerea independenței, România devenea, de iure și de facto, regat independent, scuturând jugul suzeranității otomane.

Încoronarea unui principe străin era una dintre cele mai arzătoare dorințe ale elitelor politice dar și a intelectualilor români, încă din secolul al XVIII-lea. Aceștia credeau că un monarh străin, dintr-o dinastie cu prestigiu ar fi salvat țara de anarhie politică și ar fi deschis drumul către modernizare.

În momentul sosirii la București, a principelui Carol, Principatele Române aveau un decalaj de aproape două secole față de Occidentul european. Iar motivele principale erau instabilitatea politică, conservatorismul și monopolul otoman.

În plus, principatele, prin intemediul boierilor și domnitorilor slugarnici și puși pe căpătuială, erau vulnerabile în fața marilor puteri expansioniste, precum Imperiul Otoman, Imperiul Rus sau Imperiul Habsburgic.

Anarhie, tarafuri boierești și slugărnicie

Istoria Principatelor Românești a fost marcată de lupte interne și de multe ori anarhie politică. Din cauza unei legi medievale a succesiunii la tron, atât Moldova. cât și Valahia cădeau mai mereu războaielor civile pentru obținerea tronului. Pe scurt, legea medievală românească a succesiunii prevedea ca urmaș la tron să poată fi orice pretendent care dovedea că este „os domnesc”, adică toți fii legitimi, fii nelegitimi, frați ai voievodului defunct.

Acest sistem a deschis calea războaielor dintre pretendenți și a șubrezit instituția domnească. Marii boieri au profitat și au susținut pretendenți la tron în funcție de interesele lor. Preferau oameni slabi pe care să-i poată manevra ușor.

De această situație au profitat rapid și turcii care au început să jongleze cu pretendenții. Cine dădea mai mult, acela primea sprijin militar și politic. De altfel, pentru a obține tronul, pretendenții sărăceau țara pentru a plăti turcilor sau cămătarilor de la care împrumutaseră. Ba chiar închinau ușor principatul.

„Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei.[...] Dacă am fi avut şi noi cum au avut alte popoare, un sistem precis şi riguros de succesiune la tron, dacă am fi recunoscut, de pildă, dreptul la primogenitură, din tată în fiu. Din nefericire, însă, nu numai că nu am avut asemenea sistem, dar n-am mărginit dreptul la succesiune, nici măcar la fiii celui care domnea. Fraţii, nepoţii, verii acestuia puteau şi ei să aspire la domnie, din moment ce era «sămânţă de domn». Mai mult chiar, se recunoşteau aceleaşi drepturi şi fiilor nelegitimi care-şi puteau dovedi înalta lor origine. Lesne de înţeles ce a urmat dintr-un astfel de sistem: s-a deschis drum tuturor ambiţiilor şi tuturor compromisurilor”, scrie Constantin C. Giurăscu, în „Istoria Românilor“.

Totul se făcea pe peșcheș și pe interes. Slugărnicia, fățărnicia, șiretenia deveniseră calități ale supraviețuirii în mediul boieresc. Propriu-zis principatele erau la cheremul „tarafurilor“ boierești care jonglau cu domnitorii și pretendenții după bunul plac. Și totul pe socoteala unei populații de țărani, care deveneau tot mai săraci sub presiunea boierilor, domnitorilor îndatorați și a monopolului otoman tot mai apăsător.

Viața economică era dictată de turci, subordonată lor, iar târgurile erau slab devzoltate. Biserica, marii seniori și puterea suzerană erau cei care dădeau tonul, menținând țările într-un conservatorism apăsător, accelerând decalajul față de occidentul burghez, mercantil, umanist și mai apoi iluminist.

„Era această tradiție a tarafurilor boierești, așa cum era numite partidele boierilor. Totul a plecat de la faptul că oriunde plecau boierii, plecau cu taraful de lăutari după ei. Tarafurile acestea erau de fapt asocieri ale boierilor legate pe criterii de rudenie și de interese. Aceste partide ale boierilor controlau totul și făceau totul conform intereselor proprii”, precizează Iulian Nechifor, profesor doctor în istorie.

În secolul al XIX-lea, cel puțin până la 1830, Principatele au fost tot la cheremul „tarafurilor“ boierești, dar și al otomanilor. La care se adăuga, ca noutate, și apăsătorul „protectorat” rusesc.

Prinț străin cu orice preț

Tocmai din cauza intereselor boierești care sufocau țara, a slugărniciei față de otoman i dar și față de cei puternici, la care se adăugau corupția, nepotismul și fanfaronada balcanică, intelectualii și boierii patrioți doreau neapărat un prinț străin pe tronul Principatelor Unite și mai apoi al României.

Încă din 1830, atunci când erau redactate Regulamentele Organice, Iordache Catargiu propunea unirea Moldovei cu Valahia, dar sub sceptrul unui principe străin. Aceeași idee a fost reiterată, mai apoi de comisul Leonta Radu, în 1839. Același deziderat apare și la pașoptiști. Se propunea unirea românilor sub un principe austriac.

Chiar în ajunul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, în 1856 și mai apoi în 1857, Comitetul Unirii format din boieri patrioți propunea alegerea unui principe „de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite (...) Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!“, scrie şi specialistul în politologie Cristian Preda, în lucrarea sa „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent“.

Până și Cuza îi solicita lui Napoleon al III-lea să fie înlocuit cu un principe străin.

Obsesia pentru un monarh străin venea tocmai din dorința ca țara să nu mai ajungă pe mâna unui domnitor provenit dintr-o familie boierească înrădăcinată în obiceiurile locului, ba chiar cu apucături otomane.

Iar cea mai bună explicație o oferă fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei, explicându-i de ce românilor le trebuie prinţ străin.

„De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoţi şi amici”, preciza fostul domnitor.