România a fost ocupată în 1944 de trupele sovietice, iar din acel moment au urmat 14 ani apocaliptici pentru populație. Istoricul Stelian Tănase a descris această perioadă în „Zvonuri despre sfarsitul lumii. Bucuresti, 1944-1953”, iar într-un interviu pentru „Weekend Adevărul” spune că soldații ruși aveau ordine să răspândească teroarea.

Weekend Adevărul: În 1944, Armata Roșie ocupa România. De unde proveneau acei soldați, erau ruși sau cei mai mulți veneau din statele asiatice incluse în URSS?

Din diferite memorii sau jurnale în legătură cu ocupația sovietică, aflăm că ei veneau din două zone: Europa, dar mai puțin, cei mai mulți veneau din zona asiatică. Erau niște soldați mici de înălțime, cu trăsături asiatice, și veneau tocmai din Siberia.

Ce efective avea armata sovietică staționată în România?

N-aș spune cu exactitate, dar cert e că erau sub un milion oricum. O mare parte a trupelor sovietice au rămas la București, dar mai aveau mulți soldați și la Constanța. Apoi, a mai fost coloana masivă care s-a dus prin Transilvania către Ungaria, iar de acolo spre alte țări.

Erau ei ostili în sine populației, îi dușmăneau pe români, sau pur și simplu li s-a cerut de sus să se comporte cât mai rău cu putință cu cei pe care îi considerau a fi învinșii lor?

Prin ordinele primite erau obligați să fie ostili, trebuiau să terorizeze populația. Comportamentul lor nu era întâmplător, nu era cel al unor soldați beți care au avut o permisie de la garnizoană și s-au îmbătat în prima cârciumă intrând în conflict apoi cu localnicii. Aveau ordine directe de la comandanți să se poarte rău cu populația.

Noaptea incertitudinii

Spuneați că populația Bucureștiului i-a primit inițial pe ruși cu entuziasm și că oamenii sperau și chiar credeau că vor urma vremuri bune. Nu a existat chiar nimeni care să intuiască ce avea să urmeze și să încerce măcar să li se opună?

Aici este o problemă care este și astăzi o mare controversă. Englezii și americanii aflați la București nu au comunicat partidelor istorice situația reală în legătură cu ocupația. Pentru că ei trebuiau să spună că au ajuns la un acord cu sovieticii, că România a intrat în zona de influență sovietică și cu asta, basta, descurcați-vă, cum ar veni. La București, diplomații anglo-americani erau bombardați cu această nelămurire: „Dom’le, ați ajuns la vreo înțelegere cu rușii? Care este situația? Cine conduce? Și aveți și voi vreun rol în Comisia Aliată de Control?“. Și întotdeauna, Washingtonul și Londra au răspuns prin tăcere, lăsând românii să creadă ce vor. Iar românii au crezut că americanii nu ne vor lăsa baltă și au mai crezut că într-un an, doi, rușii se retrag. Oricum, la Conferința de Pace de la Paris, asta se spunea tot timpul: în 1946 armatele sovietice vor fi retrase. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat.

Și cum au decis finalmente să se retragă?

Conform doctrinei sovietice, Revoluția Mondială trebuia să ducă în toate țările regimurile comuniste. Deci nu era un regim temporar, era pentru totdeauna. Doar că românii n-aveau de unde să știe lucrurile astea și ei credeau că armata de ocupație se va retrage, se va duce acasă, pentru că era și modelul american. Americanii nu știau ce să facă să plece mai repede din Europa, să-și ducă soldații acasă. Aveau alegeri, trebuiau să câștige voturile cu ceva, iar o armată glorioasă era cel mai bun mod să arate populației americane că merită votați încă o dată. Ei bine, pornind de la modelul acesta, românii chiar au crezut că și rușii vor urma exemplul american, că nu își vor ține soldații pe teritoriul altor state, că toate acestea ar implica costuri uriașe și rușii nu și le pot permite. Da, dar ceea ce nu știau ei era că toate costurile astea le plăteau populațiile ocupate.

Oportunism prin tăcere sau prin acțiune

Au existat unii intelectuali români care s-au opus rușilor, însă am avut și o parte a elitei românești care s-a grăbit să colaboreze cu rușii, inclusiv politicieni, artiști, scriitori, oameni influenți. Ce ne-ați putea spune despre acești oameni?

Trebuie să spun că nu toată lumea a reacționat la fel. Cei care credeau că rușii se vor retrage au stat în expectativă, așteptând să vină americanii în doi ani și și-au îndoit gâtul de-atâta uitat pe cer. Alții au colaborat cu sovieticii și spuneau că ăștia nu mai pleacă de aici – gen Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, George Călinescu și alții. Deci cei optimiști spuneau că rușii vor pleca repede și atunci nu trebuie să colaborăm, să ne păstrăm, să putem să jucăm un rol politic în momentul când ei se retrag. Iar ceilalți, care erau mai puțin optimiști și spuneau că gata, rușii s-au instalat aici cu arme și bagaje pentru multe generații, au colaborat cu sovieticii. Și aici aș aminti și acel celebru text al lui Sadoveanu, „Lumina vine de la Răsărit“.

A fost sedus Sadoveanu de ideile sovieticilor sau era doar un oportunist alegând să-i elogieze?

Era un oportunist, bineînțeles că nu credea nimic din ce scria despre ruși. Dar, oricum, rușii erau aici și până la urmă se gândea că ar trebui să se pună bine cu ei, să fie bine văzut. Și bineînțeles că nu a fost doar Sadoveanu în această situație, dar el e unul dintre cele mai bune exemple în acest sens.

„Noi nu aveam conștiința de mare fost imperiu, așa că ne-am lăsat cocoșați“

Vorbind de cei care s-au opus rușilor, iar mai târziu de partizanii din munți care s-au opus Securității, cum se face că România nu a avut niciun moment istoric precum Ungaria, în 1956, sau fosta Cehoslovacie, în 1968, țări care s-au ridicat împotriva URSS cu arma în mână?

Explicații sunt foarte multe, însă aș spune, în primul rând, că teroarea exercitată în România în anii 1948-1952 a fost fără egal în Europa de Est. 200.000 de oameni au fost arestați în această perioadă. Securitatea a fost extrem de dură, la fel și regimul sovietic. A existat o represiune cumplită. În scurt timp, în patru-cinci ani au pus la respect, au subordonat întreaga populație printr-un control foarte sever. Au mers pe supravegherea populației și pe arestări în masă. Pentru asta s-a deschis șantierul canalului Dunăre-Marea Neagră, ca să-i ducă acolo pe toți cei care erau suspecți că nu erau comuniști entuziaști.

Putem spune că în România am avut un regim mai opresiv decât cele din Ungaria sau Cehoslovacia?

A fost un regim chiar mult mai opresiv decât la Budapesta sau ca la Praga. Asta și pentru că ei ne considerau vinovați pentru că am intrat cu armata în Uniunea Sovietică și ne-am dus, alături de germani, până în Stalingrad. Molotov le-a și spus delegaților români care au mers la Moscova pentru semnarea armistițiului „ce-a căutat armata română la Stalingrad?“. Da, era răzbunare, dar erau și interese economice. Rusia trebuia să se refacă după război și trebuia să-și jefuiască toate resursele din estul Europei, din țările ocupate. Sigur că oamenii nu puteau fi de acord, nu puteau să tacă atunci când vedeau cum rușii ne luau uzinele cu totul și le mutau la ei, cum tăiau pădurile și luau animalele și producția agricolă a României. Nu puteai sta să vezi toate astea pasiv fără să te opui. Și atunci sovieticii au trecut la o represiune fără margini, asta și ca oamenii să știe ce îi așteaptă dacă se opuneau.

Spuneați că Molotov le-a reproșat românilor ce au căutat la Stalingrad, dar să nu uităm că și ungurii, de exemplu, au însoțit armata germană și au luptat pe teritoriul URSS împotriva sovieticilor. Cum se face că totuși sovieticii nu i-au tratat atât de dur ca pe români?

Mergând pe explicația istorică, mai complicată și mai lungă, ungurii veneau dintr-o tradiție a Imperiului Austro-Ungar. Or, această conștiință imperială rămâne și nu se lăsau călcați în picioare. Ungurii se considerau un popor superior, fuseseră un imperiu care dominase cea mai mare parte a Europei vreme de secole. Noi nu aveam această conștiință de mare fost imperiu, de mare tradiție culturală, politică, așa că ne-am lăsat cocoșați. Am avut poate o atitudine prea umilă, prea respectuoasă față de ocupantul sovietic.

Retragerea trupelor sovietice, un exercițiu de imagine

Ajungând la retragerea trupelor sovietice din 1958, aș vrea să vă întreb în ce măsură a fost, așa cum au spus istoricii, meritul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care l-ar fi convins pe Hruşciov să facă acest lucru?

Nici vorbă. Hrușciov avea interes să facă un gest demonstrativ pentru că, în 1959, făcea prima vizită în SUA. Era prima vizită în America a unui lider comunist, a unui lider sovietic. Și nu se putea duce cu imaginea proastă pe care o avea după masacrul de la Budapesta din 1956, pe care îl făcuseră în Ungaria tancurile sovietice. Voia să facă un gest demonstrativ ca să arate că aceste regimuri comuniste se puteau întreține singure, că erau populare, că erau susținute de populație, și nu impuse de la Moscova. Și singura demonstrație pe care el putea să o facă era să retragă armata dintr-unul dintre state. Așa a ales România și a decis să retragă trupele care ocupaseră un deceniu și jumătate țara.

De ce tocmai România? Care au fost calculele lui Hrușciov?

Hrușciov s-a gândit că România era oricum înconjurată de țări comuniste și nu avea cum să emită pretenții. Și să nu uităm că în România era cel mai opresiv regim, un regim stalinist, iar populația nu avea cum să se răscoale. Atunci a retras armata, era interesul lui să plece dintr-o țară comunistă. Deci nu se pune problema că noi l-am determinat pe Hruşciov, prin cine știe ce mijloace, să se retragă din România – e doar un mit.

Jos cu intelectualii!

Ceva mai târziu, la conducerea fostei Românii socialiste venea Ceaușescu, care instaura o dictatură bazată pe cultul personalității și mai puțin apropiat de liderii sovietici. Ce s-a ales ulterior, după venirea lui Ceaușescu, de toți acești apostoli ai comunismului din România, aduși începând cu 1944 de tancurile sovietice și puși să conducă țara?

S-a dovedit că mai toți au avut o lungă carieră politică, cei mai mulți au murit în paturile lor. După aceea, prin 1990, familiile lor le-au ridicat oasele i-au dus care încotro prin Israel sau alte zări, alții le-au aruncat în lacul Snagov. Și așa s-a făcut praf așa-zisul Panteon comunist. Dar au avut lungi cariere, n-au sfârșit ca Ceaușescu.

Am avut totuși cazul Laurențiu Pătrășcanu și cu siguranță nu a fost unic... Iar anterior cazul fostului lider comunist Ștefan Foriș, care ar fi fost ucis cu ranga în detenție, la ordinele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej...

E adevărat, Pătrășcanu a fost împușcat, a fost judecat după șase ani de stat în celulă. În 1954, aprilie, i s-a făcut proces, a fost condamnat la moarte și executat în 16 aprilie. Și a căzut și el în dizgrație mai de mult. I-a fost fatal faptul că s-a dușmănit cu Gheorghiu-Dej. Dej și Pătrășcanu s-au întâlnit în lagărul de la Târgu Jiu. Acolo, Dej a încercat să-l atragă în tabăra anti-Foriș. Pătrășcanu i-a spus că el nu face facțiune, acest lucru era considerat cel mai mare păcat în mișcarea comunistă. Și lui Gheorghiu-Dej nu i-a plăcut asta, așa că i-a pus gând rău. Și i-a și ieșit: l-a urmărit până când a reușit să-l lichideze.

Legea junglei în PCR

Avem imaginea unui partid comunist în care rivalitățile se tranșau prin lichidarea adversarului, un partid în care câștig de cauză aveau cizmarii, iar intelectualii precum Pătrășcanu erau de regulă prost văzuți. De unde aceste rivalități exacerbate între cei care până la urmă erau toți mai mult sau mai puțin oamenii și uneltele Moscovei?

Pătrășcanu era într-adevăr un intelectual, avea un doctorat în Economie, luat în Germania, la Leipzig, era poliglot. În același timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea patru clase, abia scria și citea. Nu era atât de slab ca Ceaușescu, era chiar muncitor, în timp ce Ceaușescu n-a avut în realitate nicio meserie. Ca să spunem lucrurilor pe nume, Ceaușescu n-a fost cizmar. Îi dăduseră băieții de la atelierul de cizmărie, unde îl băgase fratele lui, tot felul de comenzi, cutii de pantofi să le aducă sau să le aducă la atelier, dar niciodată n-a învățat să facă un pantof. În timp ce Gheorghiu-Dej totuși era electrician de meserie. Putem spune că era superior intelectual și ca pregătire. Până la urmă, și Ceaușescu, și Gheorghiu-Dej vin din periferia societății, dintre cei nepregătiți, cei fără educație. Era prima generație încălțată, ca să spunem așa. În schimb, Pătrășcanu venea din burghezia românească. Era cumva boier de sânge albastru. Vă dați seama cum putea să fie privit un astfel de om într-un partid care se pretindea proletar. Îl detestau, pur și simplu. El era poate singurul dintre ei care putea să aibă pretenții să conducă acest partid. Iar asta i-a semnat condamnarea la moarte.

Și totuși, care era mărul discordiei, ce îi învrăjbea în așa măsură unul împotriva celuilalt pe comuniști?

Trebuie să spunem că Partidul Comunist Român a fost un partid al conflictelor, al facțiunilor, al găștilor care se certau continuu pentru putere și pentru banii care veneau de la Comintern. Așa-zisul partid, că în realitate membrii săi fideli încăpeau în două autobuze toți, trăia din banii primiți de la Comintern. Iar pe acești bani era o ceartă continuă, fiecare membru trebuia să aibă funcții ca să primească un salariu. De aici au apărut toate dușmăniile, toate rupturile, nu era vorba de chestii de principiu sau chestii ideologice. Nu a existat nici măcar un moment în istoria partidului care să nu fi fost scindat în mai multe grupări, cel puțin în perioada interbelică.

La scurt timp după ce rușii au pus stăpânire pe România, istoria menționează o altă perioadă cumplită: marea foamete din 1946-1947, anii secetoși în care producția și așa mică a fost dusă în URSS, iar oamenii mureau pur și simplu de foame. Cum a supraviețuit România?

Au fost niște ani îngrozitori, ani cum au mai fost în Ucraina, unde de asemenea a fost o perioadă cumplită de foamete. Milioane de oameni nu au supraviețuit, iar mulți alții au trăit un adevărat coșmar. În paralel, rușii jefuiau țara, urcau în trenuri toată recolta, așa mică cum era, și o duceau în URSS. Localnicii erau condamnați, practic. Și nu doar producția agricolă era luată și dusă dincolo. Fabricile erau, de asemenea, încărcate în trenuri și duse departe, în fosta URSS. România a ajuns într-o situație cu adevărat delicată, dar uite că omul nu moare așa de ușor cum ar vrea dictatorii. Oamenii au supraviețuit până la urmă.