De ce PSD nu se poate reforma
După un sejur destinat relaxării şi regenerării intelectuale, ( căci shoppingul şi clubbingul sunt de esenţa pseudo social-democraţiei autohtone), premierul Victor Ponta se află, din nou, în mijlocul naţiunii ale cărei virtuţi străbune le- a elogiat în campania electorală. Este acesta un prilej de a reflecta la natura proteică şi inepuizabilă a demagogiei patriotarde.
Dincolo de aventurile mondene ale lui Victor Ponta, una dintre mizele esenţiale ale intervalului de după 16 noiembrie 2014 este însuşi destinul şi profilul politic al PSD.Vreme de două decenii, PSD a însemnat reperul în funcţie de care se definea politica naţională. Coaliţii, proiecte, politici, toate se imaginau având pe fundal silueta impresionantă şi ameninţătoare a partidului ce reuşea, invariabil, să obţină un număr impresionant de sufragii. Ultimele trei alegeri prezidenţiale au fost,indiferent de schimbarea de decor, marcate de ameninţarea pe care PSD o reprezenta. PSD este, chiar şi în acest moment, entitatea ce domină autoritar guvernul şi adminstraţia locală. Zone întregi din România se află sub controlul castei de prădători care îi alcătuieşte osatura internă.
O reformare a PSD, iată una dintre soluţiile pe care le evocă vocile publice, mai mult sau mai puţin autorizate. Perspectiva unei regândiri a PSD este evocată, cu tenacitate, de cei care se poziţionează critic faţă de Victor Ponta. Ce înseamnă această schimbare?Contururile evocate sunt vagi şi neconvingătoare. De cele mai multe ori, totul se reduce la discuţia în marginea statutului care urmează să fie rezervat politicienilor cu probleme în justiţie din cadrul PSD. Iar numărul acestora este considerabil- el creşte cu fiecare serie de campanii a DNA.
A reveni asupra temei reformării PSD este o dovadă de supremă naivitate intelectuală. Niciodată, nici măcar în clipele în care a fost confruntat cu extincţia, prin sciziuni şi lupte intestine, PSD nu şi-a formulat o autentică agendă a reinventării identităţii sale. Apartenenţa la familia socialistă europeană nu a părut să însemne ocazia de a descoperi, în trecutul şi practica altor partide, elementele destinate creionării unei noi abordări. În toţi aceşti ani, PSD a rămas fidel unui singur crez- fidelitatea faţă de tiparul fesenist. Strategiile electorale au putut varia, dar genomul fesenist este cel care a determinat evoluţia sa PSD. Noiembrie 2014 este un exemplu clasic.
Genomul fesenist este responsabil pentru tentaţia, niciodată abandonată, de a extinde autoritatea partidului asupra întregului stat. Genomul fesnist este responsabil pentru menţinerea şi rafinarea unei abordări patrimonialiste, ce face din stat şi resursele sale un domeniu de exploatat în impunitate. Genomul fesenist este responsabil pentru capacitatea PSD de a adopta discursul etnocratic al PRM- memoria guvernării Văcăroiu nu este atât de îndepărtată. Genomul fesenist estre responsabil pentru filosofia de politici publice care a făcut din perpetuarea subdezvoltării o reţetă de conservare a puterii politice. Genomul fesenist este responsabil pentru instituţionalizarea unui model pe care toate partidele noastre l-au adoptat,un model al cleptocraţiei şi rapacităţii programatice.
PSD nu se poate reforma. Tiparul fesenist este într-atât de puternic întipărit în destinul şi identitatea sa încât un viitor eliberat de el nu poate fi imaginabil. PSD nu poate trăi şi combate politic decât în interiorul acestei paradigme. Tensiunile de acum sunt posibile lupte de succesiune, iar nu dezbateri de idei.
Şansa social- democraţiei autohtone trece prin desprinderea de două modele care îi pot inhiba dezvoltarea. Refuzul , geamăn, al fesenismului psd-ist şi al radicalismului orb al grupurilor din sfera “Criticatac”- iată o cale de evoluţie ce poate conduce la desenarea unei noi identităţi.În afara cleptocraţiei şi a strângismului maniheist, se poate gândi o alternativă dominată de umanism, decenţă şi pragmatism. Delimitarea de fesenism şi de PSD este primul pas pe acest drum al reflecţiei social- democrate.
