De ce NU vor procurorii să caute conturile lui Ceaușescu în „dosarul ICE Dunărea”? Document INCENDIAR!
Fostul președinte Traian Băsescu a explicat în 2013, atunci când a cerut desecretizarea arhivei ICE Dunărea și transmiterea ei către CNSAS - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității - că n-ar trebui să avem „mari așteptări” și că arhiva Crescent, sucursala condusă de Voiculescu, nu se află în România. Băsescu sugera că informațiile cele mai interesante despre conturile secrete ale fostei Securități s-ar fi putut afla mai degrabă dinspre Crescent.
Chiar și așa, după aproape doi ani de căutări în documentele ICE Dunărea, directorul de investigații al CNSAS, Geanina Nagâț, susține că „există un document din 1986 cu 45 de milioane de dolari într-un cont prezidențial, care se numea chiar așa”.
„Conturile lui Ceuașescu au existat” subliniază reprezentanta CNSAS, adăugând că rămâne de văzut dacă societatea românească „e interesată să afle până la capăt povestea acestor bani: unde s-au dus, pe ce au fost cheltuiți, cine și cum i-a cheltuit”.
Pe baza informațiilor din această arhivă, procurorii ar putea deci începe o anchetă serioasă care să scoată la lumină, la mai bine de un sfert de veac de la moartea lui Nicolae Ceaușescu, ce s-a întâmplat cu banii din conturile secrete ale Securității sau cu așa numitele conturi ale lui Ceaușescu. De ce Parchetul General nu a început o investigație pe baza acestei arhive, care descrie o parte din circuitele banilor Securității? Ar putea fi vorba despre interese care duc în zone prea complicate, care odată perturbate ar putea implica personaje cheie din sistemul autohton.
Ultimul șef al Direcției Securității Statului, Iulian Vlad, se plângea la începutul anului 1990 de ineficiența și chiar corupția sistemului care trebuia să pompeze valută în bugetul statului: „în afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din prețul de vânzare a mărfurilor și statul oricum le-ar fi încasat în condițiile unor negocieri corecte, ofițerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinații cu străinii, nu de puține ori compromițătoare, iar controlul activității lor și al valutei nu era sigur” (citat de Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 243).
Nu ar fi poate prea târziu ca procurorii români să încerce să recupereze prejudiciul adus statului român de acești foști ofițeri de securitate care lucrau la Dunărea și la Crescent, care după căderea comunismului, au devenit, în marea lor majoritate, prosperi oameni de afaceri și pe care chiar fostul lor șef îi bănuia de matrapazlâcuri, încă de pe atunci.
