Vehiculele aeriene de luptă fără pilot, cum ar fi drona turcească Bayraktar TB2 , au avut succes în războiul ruso-ucrainean şi au contribuit la prevenirea prăbuşirii apărării ucrainene sub atacul iniţial rus. Absenţa apărării antiaeriene cu rază scurtă de acţiune în primele luni ale războiului a permis dronelor liberă rază de acţiune.

Vulnerabile bruiajului electronic

Dar patru luni mai târziu, sistemele portabile de apărare aeriană , precum rachetele Stinger , produse în SUA, sau omoloagele sale SA-25, şi alte sisteme de apărare aeriană, doboară dronele. Apărarea antiaeriană poate viza la fel de uşor drone mai mari, cu mişcare lentă, cum ar fi Bayraktar TB2, la fel ca alte ţinte aeriene cu mişcare lentă, cum ar fi elicopterele şi avioanele de transport.

Dronele au puncte suplimentare de vulnerabilitate. Au nevoie de contact radio frecvent cu operatorul lor şi majoritatea au nevoie de o comunicare aproape constantă. Aceste canale de comunicaţii au fost în mare parte netulburate în primele etape ale războiului, dar asta nu a durat – ambele părţi sunt din ce în ce mai capabile să execute atacuri de război electronic pentru a degrada sau a taia conexiunile radio ale operatorilor de drone. Legătura dintre operator şi dronă este un punct sigur de eşec, care, dacă este atacat cu război electronic, poate face dronele inutile pe câmpul de luptă.

Ruşii încearcă să imite succesul ucrainenilor în folosirea dronelor, dar şi ei se confruntă cu aceeaşi problemă, deoarece ucrainenii devin din ce în ce mai buni în războiul electronic. Desigur, vor exista pete mari pe câmpul de luptă în care războiul electronic este absent, dar acest lucru se va schimba în timp şi pe măsură ce luptele continuă.

Următorul pas va fi localizarea unităţilor de război electronic, căutându-le spectrul şi semnăturile electronice, astfel încât să poată fi localizate şi lovite. Această capacitate de a lovi unităţile de război electronic este un argument suplimentar pentru furnizarea Ucrainei de artilerie avansată de rachete cu rază lungă, care poate fi folosită în acest scop.

Martea tancului, exagerată

Deşi poate a existat prea mult entuziasm pentru dronă, au existat prea multe necroloage scrise pentru tanc. Succesul războiului cu drone, începând cu războiul din Nagorno-Karabach din 2020 până la războiul de astăzi din Ucraina poate da aparenţa că mediul militar s-a schimbat radical şi că vehiculele blindate sunt la fel de folosite ca şi infanteria blindată.

Este adevărat că războiul din Ucraina a înregistrat pierderi enorme de tancuri ruseşti ( aproape 800 confirmate, plus pierderea a încă 3.500 de vehicule blindate, deşi se crede că numărul real este mult mai mare) în faţa forţelor ucrainene mai uşoare care foloseau rachete antitanc moderne care spionează câmpul de luptă cu drone comerciale mici şi ieftine. Forţele ucrainene au folosit Javelin şi Next Generation Light Anti-tank Weapon ( NLAW ) pentru a distruge sute de tancuri – majoritatea acestor echipaje nu au avut niciodată şansa de a reacţiona.

O astfel de distrugere a declanşat întrebări cu privire la relevanţa tancurilor pe câmpul de luptă modern. Acest lucru nu este nou.

Provocările anterioare ale tancurilor au dus la adaptare. Prima dată când tancul a fost considerat învechit a fost războiul Yom-Kippur din 1973, unde tancurile israeliene au suferit foarte mult în fazele iniţiale ale războiului . Contraatacurile israeliene după ce egiptenii au trecut în peninsula Sinai au fost costisitoare. Sovieticii le-au furnizat egiptenilor rachete antitanc AT-3 Sagger, ghidate, care puteau lovi o ţintă blindată la o distanţă de de până la 3 km . Racheta AT-3 în sine nu a fost o surpriză pentru Israel sau NATO. Proiectat şi în serviciu sovietic de la începutul anilor 1960, era binecunoscut observatorilor străini, dar abia în 1973 a fost folosit la scară largă în timp de război. Armatele s-au adaptat cu o integrare sporită între artilerie, infanterie şi blindate.

A doua provocare a relevanţei tancului a venit la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, când NATO avea nevoie de un răspuns la numărul uriaş de tancuri ale armatelor Pactului de la Varşovia. Răspunsul a fost racheta antitanc TOW, care a fost considerată cel mai bun ucigaş de tancuri şi a fost distribuită pe scară largă între forţele NATO şi pe diferite platforme. Elicopterele de atac şi avionul Fairchild Republic A-10 Warthog au fost proiectate pentru a lovi eşaloanele blindate sovietice de sus.

În cele din urmă, în operaţiunea Furtuna Deşertulu din 1991, coaliţia pentru eliberarea Kuweitului a testat letalitatea acestor concepte antitanc dezlănţuindu-le asupra forţelor lui Saddam Hussein. Irakienii au pierdut peste 3.000 de tancuri şi 2.500 de vehicule blindate într-un număr limitat de zile. Anihilarea absolută a forţelor blindate irakiene în retragere de-a lungul Autostrăzii 80 este o amintire sumbră a consecinţelor distructive.

În efortul de a compensa aceste ameninţări, tancurile au fost echipate cu „blindaj activ”, cuprinzând plăci de material exploziv care atenuează impactul cinetic al unui focos exploziv. Multe forţe au introdus, de asemenea, unităţi de apărare aeriană cu rază scurtă de acţiune care să fie integrate cu unităţile lor blindate pentru a se apăra împotriva aeronavelor şi elicopterelor de atac la sol.

Slabiciunile tancurilor şi strategie ruseşti

Pierderile mari ale tancurilor ruseşti în Ucraina sunt parţial legate de designul defectuos al tancului sovietic T-72, în care echipajul stă înconjurat de 22 de cproiectile pentru a-şi alimenta încărcătorul automat. T-72 a fost proiectat pentru un alt câmp de luptă; în timpul Războiului Rece, era menit să înainteze spre Rin şi să aibă o putere maximă de foc , cu puţină grijă pentru supravieţuirea echipajului sau pentru protecţia împotriva loviturilor laterale.

Tactica rusă a fost, de asemenea, foarte ciudată. Private de acoperirea infanteriei sau de acces la sprijinul artileriei, tancurile nesusţinute au devenit aproape o invitaţie pentru trupele ucrainene de a provoca pagube maxime în primele etape ale războiului. Ruşii şi-au adaptat acum tactica.

Desigur, ucrainenii se vor confrunta cu o problemă similară în utilizarea aceluiaşi design defectuos al tancului, deoarece au şi ei T-72 şi alte modele ruseşti. Cu toate acestea, acest lucru oferă Occidentului o oportunitate majoră de a schimba imaginea pe câmpul de luptă. Prin furnizarea de tancuri occidentale moderne care oferă o supravieţuire mult mai mare pentru echipaj şi tanc împotriva artileriei şi arme antitanc inamice, ar putea furniza Ucrainei puterea de foc necesară pentru a lansa o contraofensivă.

Rusia desfăşoară acum în luptă tancuri vechi de 50 de ani din depozite , vehicule care au valoare de luptă doar dacă sunt folosite împotriva infanteriei nesprijinite.

Speră să folosească aceste tancuri învechite pentru a-şi susţine poziţiile defensive din jurul Harkovului şi Hersonuşui împotriva unei contraofensive ucrainene. Orice tanc NATO din anii 1990 sau începutul anilor 2000 va depăşi aceaste blindate ruseşti.

Blocarea de către Germania a dorinţei Spaniei de a furniza tancuri Leopard 2 este, prin urmare, o ameninţare directă pentru rezultatul strategic pro-democratic al războiului.

O contraofensivă are nevoie de putere de foc protejată care să poată urmări unităţile de manevră. Tancurile îndeplinesc acest rol pentru a sprijini infanteria mecanizată şi uşoară în mişcarea lor înainte. După 1990, tancurile occidentale moderne au senzori şi sisteme de ţintire îmbunătăţite, cu telemetru laser şi imagini termice. Războiul electronic nu poate opri un tanc.

Folosite corespunzător, tancurile rămân un sistem cheie în prima linie. Vehiculele blindate avansate (dintre care multe se află acum în depozitele vestice) au puterea de a schimba curentul militar. Statele democratice trebuie să pregătească şi să le trimită spre est.