Multe dintre victoriile răsunătoare ale voievozilor faimoși contra otomanilor s-au soldat de fapt cu pierderea tronului sau moartea. Chiar și cei mai puternici domnitori au ajuns să plătească tribut otomanilor. De vină a fost în primul trădarea dar și capacitatea militară limitată a românilor.

Bătălia de la Rovine FOTO Adevărul

Bătălia de la Rovine dar și cea de la Călugăreni, sunt două dintre cele mai faimoase bătălii din istoria românilor. Atât în partea naționalismului de secol XIX dar mai ales în perioada comunistă, cele două evenimente militare au fost puternic romanțate și hiperbolizate, transformate în victorii românești absolute. Au fost modificat până și numărul combatanților, pentru a demonstra vitejia și capacitatea militară a românilor care învinseseră armate otomane cu peste o sută de mii de oșteni. În realitate, atât bătălia de la Rovine cât și lupta de la Călugăreni au avut un deznodământ tragic. Atât Mircea cel Bătrân cât și Mihai Viteazul și-au pierdut tronul în urma confruntărilor cu turcii. În cazul bătăliei de la Călugăreni, lucrurile au stat atât de grav, încât țara aproape a fost transformată în pașalâc. Cele două situații nu sunt singulare în istoria românilor, majoritatea victoriilor transformându-se de fapt în războaie pierdute, pierderea tronului sau chiar a vieții domnitorului care se opunea otomanilor.

Victoria de la Rovine, l-a lăsat de fapt pe Mircea fără coroană și pribeag

Prima dintre cele mai faimoase bătălii date de români contra otomanilor, subiect de ecranizare cinematografică în perioada comunistă, a fost bătălia de la Rovine. Pentru publicul larg, la Rovine, Mircea cel Bătrân a câștigat decisiv și a reușit să-i alunge pe turci salvându-și țara. Realitatea istorică arată însă puțin altfel. În anul 1390, armatele otomane mărșăluiau victorioase prin Balcani. Supus Țaratul de Vidin și mai apoi cel de la Târnovo. Bulgaria medievală căzuse în mâinile lor. Trupele de akingii trec Dunărea și fac prăpăd și la nord de Dunăre. Principele Valahiei, Mircea cel Bătrân, reacționează și trimite trupe la sud de Dunăre și distruge tabăra akingiilor de la Karînovasî. Mai mult, oferă ajutor militar și țarilor bulgari. În zadar.

Otomanii îi înving și pe sârbi, iar noul lor sultan, Baiazid „Fulgerul” hotărăște să profite de momentul favorabil și de moralul ridicat al trupelor și decide să atace și Valahia. Armata otomană era condusă personal de Baiazid și număra aproximativ 30.000 de oșteni. De cealaltă parte, Mircea reușise să adune aproximativ 10.000 de oameni. În ciuda percepției generale că era o armată de țărani care-și „apăra glia”, oastea lui Mircea avea destui profesioniști, inclusiv mercenari. Avea inclusiv trupe de arcași călare care au hărțuit armata otomană constant, de la trecerea Dunării. În plus au fost strânse proviziile și trimise cu populația civilă în zonele de munte. Armata otomană era deja înfometată și exasperată de atacurile de guerrilă ale valahilor.

Deocamdată nu există un consens privind data bătăliei de la Rovine. Unii spun că a avut loc în 1394, alții în 1395. Cert este că Mircea i-a așteptat pe otomani într-un loc numit Rovine, o mlaștină de forma unei căldări, cu o singură intrare. Se presupune că ar fi undeva la Făcăi sau Balta Verde, pe râul Argel. Era o zi friguroasă de octombrie, iar Mircea a pregătit bine apărarea. Au fost săpate șanțuri cu țăruși înfipți, în maluri, bine ascunși. Totodată, arcașii, în număr mare au fost bine plasați pentru a lansa o ploaie de săgeți asupra otomanilor. Mânați de atacurile surpriză și deosebit de sâcâitoare ale valahilor, otomanii intră în ”căldarea” de la Rovine. Arcașii valahi au tras salve de săgeți, în valuri, făcând prăpăd în rândul otomanilor. Puternica cavalerie a sultanului a fost anihilată de țărușii înfipți. A urmat apoi lupta corp la corp în mlaștină. Iar valahii s-au dovedit mai pricepuți, transformând câmpul de luptă într-un adevărat abator.

„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea. Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni.”, preciza cronicarul otoman Orudj bin Adil.

Însuși Baiazid era să-și piardă viața la Rovine, după ce Mircea atacase tabăra otomană în timpul nopții. Părea o victorie răsunătoare pentru Mircea. Lucrurile s-au terminat însă prost pentru voievodul valah. Baiazid mai trimite un corp de armată. Cu oastea vlăguită și împuținată, Mircea pierde și este nevoit să fugă peste munți. Își pierduse tronul. Turcii îl pun în locul său pe Vlad Uzurpatorul. Mircea se va întoarce pe tron, dar va prefera să plătească tribut otomanilor pentru a-și asigura liniștea.

Mihai Viteazul aproape câștigă, Sinan transformă bisericile în pașalâcuri

O altă bătălie foarte faimoasă în istoria românilor dar cu deznodământ asemănător a avut loc la Călugăreni în anul 1595. Personajul principal, de această dată a fost Mihai Viteazul. Ca și bătălia de la Rovine, înfruntarea cu turcii de la Călugăreni a fost puternic hiperbolizată și prezentată publicului larg, drept o victorie absolută a lui Mihai Viteazul asupra infamului Sinan Pașa. Bătălia de la Călugăreni este de fapt consecința politicii externe a lui Mihai Viteazul. Domnitorul valah îi ucide pe creditorii care i-au dat bani să cumpere tronul și pe deasupra ucide și trupele otomane staționate în capitala Valahiei. Mai mult decât atât, în iarna lui 1594, Mihai trece cu armata sa la sud de Dunăre și face ravagii în rândul otomanilor. Cucerește și incendiază cetăți controlate de otomani la sud și la nord de Dunăre.

Mihai Viteazul căuta să intre inclusiv în Sfânta Alianță, cruciada inițiată de împăratul german. În anul 1595, sultanul trimite trupe penru a cuceri efectiv Valahia. Acestea erau comandate de Sinan Pașa, un veteran al războaielor otomane. Acesta conducea o armată de aproximativ 40.000 de oameni, cum arată P.P. Panaitescu, în niciun caz sute de mii cum arătau mistificările comuniste. Sinan, hărțuit de trupele valahe, la fel cum pățise Baiazid cu Mircea, reușește în cele din urmă să treacă Dunărea pe la Rahova-Prundu, dar și la Giurgiu. Contingenetele otomane fac joncțiunea. Mihai Viteazul îi atrage pe otomani, tot într-o mlaștină, la Călugăreni, pe râul Neajlov. Trecerea peste mlaștină se făcea pe un pod îngust care ar fi anihilat superioritatea numerică a otomanilor. Asta în condițiile în care Mihai Viteazul avea doar 10.000 de luptători. La începutul luptei s-a bazat doar pe 8000 de oameni. Inițial turcii au dat impresia că vor câștiga ușor bătălia.

Ienicerii atacă puternic, trec puntea și capturează 10 tunuri valahe. Mihai își mobilizează însă trupele și atacă puternic la pod. De cealaltă parte, ungurii lui Kiraly îi prind pe otomani ca într-un clește. Începe măcelul în mlaștină. Mihai Viteazul crapă capul unui pașă, iar pe Sinan îl obligă să fugă pentur a-și scăpa viața. Bătrânul comandant otoman cade în mlaștină dar este salvat de un veteran din Rumelia. Iar boiarii şi căpitanii pe capete năvăliră asupra turcilor de-i tăia şi-i necară în tină”, se arată în cronicile vremii. Prima zi de luptă este câștigată de valahi. Peste noapte explodează depozitul cu pulbere al otomanilor. Culmea, Mihai nu exploatează avantajul și preferă să părăsească locul bătăliei și să fugă în Transilvania. Este adevărat că Sinan avea multe trupe în putere, în timp ce valahii erau împuținați și epuizați. A fost un moment de cotitură. Sinan ocupă Târgoviștea și Bucureștiul, și începe să transforme țara în pașalâc. Bisericile au fost făcute moschei. Doar cu ajutorul lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, turcii sunt respinși, iar tronul Valahiei recuperat.

Victorii terminate prost pentru români. Tributul singura salvare

Astfel de întâmplări au fost frecvente în istoria românilor. Vlad Țepeș a pierdut tronul după bătălii câștigate contra otomanilor. La fel și Ioan Vodă cel Viteaz care-și pierde și viața într-un mod cumplit. Radu de la Afumați, după 20 de victorii anti-otomane ajunge să-și piardă viața într-o biserică. Mulți voievozi puternici ai moldovenilor sau valahilor, după victorii împotriva turcilor, tot au ajuns să plătească tribut pentru a-și cumpăra pacea și liniștea tronului. Mircea cel Bătrân, după Rovine, după ce-și recâștigă tronul preferă să plătească turcilor tribut. Ștefan cel Mare după atâtea campanii victorioase împotriva otomanilor, ajunge deasemenea să plătească, către bătrânețe, tribut otomanilor. Cei care nu au făcut-o au sfârșit detronați și în multe cazuri decapitați.

Românii viteji, buni războinici, dar măcinați de trădări

Culmea, așa cum arată și aceste episoade din istoria românilor, valahii și moldovenii erau războinici deosebit de pricepuți. Deși de două sau de trei ori mai puțini decât otomanii, luptătorii români reușeau să biruiască. În plus, obțineau aceste victorii în fața unei armate otomane bine echipată și profesionistă. Este adevărat că și trupele românești erau bine pregătite pentru război, cu mare experiență de luptă. ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor.”, preciza italianul Antonio Maria Graziani, în anul 1564.

Una dintre explicații pentru neputința de a-i bate pe otomani până la capăt, este în primul rând capacitatea militară limitată. Numărul luptătorilor valahi sau moldoveni era mic. În schimb otomanii aveau numeroase trupe proaspete de rezervă. O bătălie reducea și mai mult numărul valahilor iar celor rămași le era greu să se confrunte cu o nouă forță otomană odihnită și numeroasă. Un alt motiv era dezbinarea politică din Principate. Domnitorii erau trădați des de boierii care susțineau pretendenții mai slabi pe care să-i poată manevra mai ușor. Preferau să trateze cu otomani și să-și trădeze domnitorul. Lucru sesizat și de Antonio Maria Graziani. „Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”.