Federația Rusă este produsul prăbușirii imperiului sovietic, la fel cum Uniunea Sovietică a fost produsul prăbușirii Rusiei imperiale. Dacă ne uităm la istoria îndelungată a imperiilor, nu este deloc surprinzător faptul că Rusia de astăzi s-a angajat într-un proiect menit să restaureze cât mai mult din fostul său imperiu. La fel de puțin surprinzător este și faptul că Rusia va eșua, scrie istoricul american Alexander John Motyl, într-o amplă analiză publicată în revista „Foreign Policy” și intitulată „Căderea inevitabilă a Noului Imperiu Rus al lui Putin. Ce ne spune istoria despre imperiile prăbușite care încearcă să-și restaureze fostele posesiuni”.

Marea majoritate a imperiilor decad până când nu mai rămâne decât centrul lor imperial. Imperiile bizantin și otoman sunt exemplele perfecte ale acestei dinamici: au pierdut din ce în ce mai mult teritoriu până când din primul a rămas doar marele Constantinopol, iar din cel de-al doilea, pământurile care au devenit Turcia. Niciunul dintre ele nu căutat ulterior să redevină imperiu. A fost valabil și în cazul imperiilor coloniale europene. Britanicii s-au retras din majoritatea posesiunilor lor mai mult sau mai puțin voluntar și fără să tragă prea multe focuri de armă, în timp ce olandezii, francezii, portughezii și spaniolii au pierdut în final în fața mișcărilor de eliberare națională.

Rusia se încadrează într-o categorie diferită, mai volatilă, a declinului imperial. La apogeul puterii lor, unele imperii se destramă brusc și complet, de obicei în urma unor cataclisme ce provoacă ruperea legăturilor formale dintre nucleu și periferie. Rusia imperială, Germania Wilhelmiană și Uniunea Sovietică au avut această soartă. Totuși, în cazul lor, ideologia imperială a rămas vie, ceea ce a dus la încercările elitelor de a le restaura, total sau parțial.

Bolșevicii au avut posibilitatea să reînvie Imperiul Rus sub forma URSS, întrucât erau mai puternici din punct de vedere militar și economic decât majoritatea vecinilor lor. Pe de altă parte, naziștii și-au asumat prea mulți adversari și astfel au eșuat să recâștige teritoriile pierdute ale Germaniei și totodată să construiască un Reich și mai mare.

Aici, traiectoria Rusiei post-sovietice este foarte asemănătoare cu cea a Germaniei interbelice: destrămarea a fost urmată de haos economic, delegitimarea unei noi democrații și mobilizarea forțelor radicale. În fiecare caz, a apărut un lider puternic care a revitalizat ideologia imperială, a promis să restaureze imperiul și a procedat la anexarea unor bucăți din fostul imperiu înainte de a lansa un război la scară largă.

Soarta altor două imperii este revelatoare. Cu toate că polonezii nu aveau un stat autonom după împărțirea din 1795, ideologia imperială a vechiului Commonwealth polono-lituanian era înfloritoare. Proaspăt independentă, după Primul Război Mondial, s-a angajat în recucerirea unei părți din fostele teritorii imperiale lituaniene, belaruse și ucrainene. Bucurându-se de sprijinul puterilor Antantei, în special al Franței, a avut succes. Doar o înfrângere cataclismică din partea Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice a pus capăt în cele din urmă viselor imperiale poloneze.

Când Austria-Ungaria a fost făcută bucăți, Imperiul era în decădere ireversibilă de o jumătate de secol. Sub presiunea mișcărilor naționaliste se lua în discuție transformarea imperiului într-o federație de state semiautonome. Înfrângerea în Primul Război Mondial a rupt legăturile Vienei cu periferia sa, o mare parte din aceasta căutând imediat independența. Austria nu a făcut nicio încercare de reimperializare, deoarece nu avea o ideologie imperială virulentă, o armată și economie puternice, iar guvernul său era în dezordine. Elitele maghiare nu-și făceau planuri, limitându-și ambițiile la revanșa asupra teritoriilor maghiare cedate de aliații occidentali Cehoslovaciei, României și noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Imperiul rus

Cariera de imperiu a Rusiei a început în secolul al XIV-lea cu expansiunea necruțătoare a Marelui Ducat al Moscovei, a atins apogeul totalitar în secolul al XX-lea cu subjugarea Europei Centrale și de Est și a intrat într-un declin abrupt în jurul anului 1990, când statele satelit din Europa de Est s-au eliberat și republicile sovietice au devenit independente. Chiar și în forma sa diminuată, Federația Rusă - mai întâi cvasi-democratică, apoi autoritară, astăzi fascistă - este moștenitoarea unui vast imperiu intern, cu zeci de popoare cucerite și colonizate, încă prizoniere în interiorul granițelor sale.

Politologul Rein Taagepera a reprezentat grafic câștigurile și pierderilor teritoriale ale imperiilor trecute. Seamănă cu parabolele: ascensiunea, faza de persistență și prăbușirea. Imperiile care ajung în faza de persistență durează în general secole. În schimb, cele care prăbușesc rapid o fac după ce fondatorii lor se bucurat de succese militare rapide și apoi au murit, aducând imperiul nou-născut în criză. Împărăția întinsă al lui Alexandru cel Mare este exemplul clasic al acestei dinamici.

Uneori, imperiile se pot sfârși temporar înainte de a fi reînviate, așa cum a fost cazul Bizanțului după cea de-a patra cruciadă (1204). A fost nevoie de câteva decenii pentru ca împărații bizantini să recupereze ceea ce mai rămăsese din teritoriuk lor. Rusia imperială s-a prăbușit aproape de sfârșitul Primului Război Mondial, pentru ca apoi să fie reînviată rapid de bolșevici. URSS și-a găsit sfârșitul în 1991 și încă nu a fost resuscitată, deși s-a încercat asta. Trupele rusești ocupă părți din Moldova, Georgia și, desingur, Ucraina. Belarusul a fost progresiv absorbit de Rusia: încă există ca stat dar este în mare parte lipsit de suveranitate, fiind redus la un statut între un stat vasal și o colonie.

Întrebarea cu care se confruntă acum rușii, vecinii lor și întreaga lume este dacă împărăția președintelui rus Vladimir Putin poate reuși să păstreze și, eventual, să extindă teritoriile pe care le-a confiscat. Sau rămășițele imperiului ruso-sovietic își vor continua traiectoria descendentă până când însăși Federația Rusă va ceda? O privire asupra factorilor care au explicat ascensiunea și căderea altor imperii va putea contribui la un răspuns.

Condițiile necesare pentru reimperializare sunt o armată puternică, o economie puternică și un guvern eficient. Condițiile favorizante includ legături instituționale preexistente între nucleul imperial și periferie, puteri exterioare care sunt fie indiferente, fie receptive la expansiunea imperială, precum și un regim autoritar la nivelul nucleului. Ultimul imbold pentru acțiune este o ideologie imperială care stimulează dorința de expansiune.

Pe de altă parte, când aceste condiții nu sunt îndeplinite, extinderea excesivă și înfrângerea - și, foarte posibil, schimbarea regimului sau prăbușirea statului - devin probabile.

De ce Rusia este condamnată să eșueze

Câteva exemple din istorie ar putea lustra eșecul inevitabil al Rusiei. De pildă, Roma occidentală a intrat în declin și s-a prăbușit în condițiile unei eficacități militare în scădere, a unei economii incapabile să producă un surplus sustenabil, în timp ce se afla sub atacurile neîncetate ale barbarilor, și sub o guvernare din ce în ce mai ineficientă. Jumătatea estică a imperiului a supraviețuit încă 1.000 de ani și din alte motive. Cu excepția recuceririi de către împăratul bizantin Iustinian a unor teritorii semnificative în secolul al VI-lea - pierdute rapid după moartea sa - imperiul de est nu a încercat ajungă la vechile sale granițe, adică să înfrunte adversari mai puternici din punct de vedere militar, inclusiv arabi, turci selgiucizi, bulgari și ruși. Apoi, Bizanțul a fost în permanență măcinat de lupte interne pentru putere și nu avea o ideologie imperială agresivă, preferând să se considere purtătorul creștinismului ortodox. Prin urmare, Bizanțul și-a gestionat posesiunile rămase și s-a abținut în mare parte de la încercări de a se extinde. Drept urmare, declinul său a durat mai multe secole.

Motivul pentru care Turcia post-otomană nu a mai căutat imperiul este a schimbat loialitatea față de imperiu cu cea față de statul-națiune. Kemal Ataturk a curățat etnic Asia Mică de populația greacă, dar a evitat să extindă granițele Turciei pentru a include Grecia, concentrându-se în schimb pe relocarea turcilor din fostul imperiu în noua țară. Puteri externe puternice au îngrădit, de asemenea, noul stat.

Puterile coloniale europene de peste mări au împărtășit toate o ideologie imperială în timp ce se extindeau, dar au abandonat-o atunci când s-au confruntat cu propriile slăbiciuni militare și economice în urma a două războaie mondiale, a luptelor de eliberare națională și a condamnării tot mai mari a comunității internaționale. Nu toate și-au abandonat imperiile fără luptă, dar nici nu au încercat să le reînvie.

Germania de după Primul Război Mondial a păstrat ideologia agresiv-imperială Weltmacht care a motivat politicile expansioniste ale împăratului Wilhelm al II-lea. În ciuda colapsului economic postbelic, economia s-a relansat rapid după ce naziștii au preluat puterea în 1933. Adolf Hitler a revigorat, de asemenea, armata și a stabilit un guvern puternic.

Având condițiile și ideologia necesare, Germania nazistă s-a angajat în reimperializare. Poate că ar fi reușit dacă Hitler și-ar fi limitat ambițiile la marile porțiuni din Europa pe care le controla până în 1941. Totuși, după ce a invadat Uniunea Sovietică și a declarat război Statelor Unite, a creat un dezechilibru de putere care a făcut inevitabilă înfrângerea.

La fel ca Germania nazistă, Federația Rusă nu va reuși să se reimperializeze. Armata sa s-a dovedit mediocră, economia sa este la fel de mare ca cea a Italiei sau a Texasului, iar guvernarea sa a devenit din ce în ce mai ineficientă și instabilă, în timp ce elitele încep să se lupte pentru putere în ceea ce consideră că se apropie rapid era post-Putin. Viitorul imediat ar putea fi și mai rău, mai ales dacă regimul rămâne ghidat de capriciile unui singur autocrat și continuă să descurajeze inovația tehnologică și creșterea economică.

Într-un cuvânt, aspirațiile imperiale ale Rusiei sunt moarte, chiar dacă Kremlinul crede contrariul. Iar omul care a prezidat la distrugerea lor este Putin. Ar fi putut lucrurile să se desfășoare altfel în cazul Rusiei? Ar fi putut să reziste tentației reimperializării? Având în vedere vitalitatea ideologiei sale imperiale și forța legăturilor sale instituționale și economice cu fostele republici sovietice și, cel puțin până de curând, cu fostele state din blocul estic, răspunsul este probabil că nu.

Ce ar trebui să facă Occidentul?

Din moment ce proiectul de reimperializare a Federației Ruse este condamnat, tot ceea ce poate face cineva în mod realist este să prelungească sau să grăbească procesul, nu să îl oprească. Prelungirea acestuia înseamnă prelungirea suferinței populațiilor minoritare vizate de reanexare. Orice ar grăbi sfârșitul inevitabil al reimperializării ar reduce totodată proporția morții și distrugerii.

Din fericire pentru Occident, a cărui atenție este ocupată în prezent de criza din Orientul Mijlociu, Statele Unite și aliații săi trebuie doar să facă puțin mai mult decât ceea ce fac deja: să sprijine Ucraina în eliberarea teritoriilor sale de sub ocupația rusă, oferindu-i armele de care are nevoie. În cazul în care Occidentul continuă să încetinească livrările militare - sau chiar să le diminueze - nu va face decât să prelungească un proces inevitabil și să sporească suferința. În orice caz, reimperializarea rusă este destinată să eșueze.

Din moment ce Putin și-a investit toate resursele și capitalul politic în războiul împotriva Ucrainei, oprirea lui acolo înseamnă stoparea proiectului său de reimperializare peste tot.

Rusia va deveni un stat-națiune mai mult sau mai puțin normal, non-imperial, doar dacă va continua să piardă teritoriile pe care le-a ocupat, și nu doar în Ucraina - o perspectivă care pare perfect posibilă dacă Rusia pierde în Ucraina, regimul Putin se prăbușește, iar Georgia, Moldova, Belarus și chiar unele dintre popoarele din Federația Rusă decid să scape din haosul rezultat recucerind teritoriile ocupate sau rupând legăturilor cu Moscova. În absența unei înfrângeri, o Rusie slabă din punct de vedere militar și economic și prost guvernată va rămâne sclavia ideologiei și va încerca, din nou, să se reimperializeze - totul, dar cu siguranță cu aceleași rezultate: eșec, moarte și distrugere