Despre triunghiul amoros Eminescu – Micle – Caragiale se știe mai puțin decât despre marea dragoste dintre Veronica și Luceafărul poeziei românești, încheiată după moartea acestuia, cu sinuciderea poetei, de la a cărei naștere se împlinesc, sâmbătă, 173 de ani.

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut în tinereţe, atraşi de pasiunea pentru teatru. Cei doi buni prieteni şi colegi la ziarul ”Timpul” (Eminescu a fost cel care a pledat pentru angajarea lui Caragiale la această publicație) au sfârşit urându-se din cauza Veronicîi Micle.

Caragiale, pe care Eminescu îl considera „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“, a profitat de faptul că prietenul lui şi Veronica Micle se certaseră, astfel că a început să o curteze pe aceasta din urmă, iar Veronica a cedat avansurilor făcute de marele dramaturg.

Cum a apărut triunghiul amoros

Contextul este legat de relația aproape lipsită de șanse pe care Veronica Micle a avut-o cu Eminescu .

Mai exact, când l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, la Viena, în 1872, Veronica era căsătorită (de la vârsta de 14 ani) cu profesorul universitar Ştefan Micle și avea doi copii.
L-a revăzut pe Eminescu în 1874, la Iaşi, când s-a înfiripat relaţia amoroasă, o relaţie ascunsă și contestată. Când soţul Veronicăi a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. S-au logodit de două ori, dar toţi cei din jurul lui Eminescu s-au opus relației lor.

„Eminescu nu prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. (<<cît pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal>>, îi notifica la 7 noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la banchetul aniversar al Junimii. Şi, brusc, uşurateca Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întîlneşte la Iaşi pe Caragiale, între care se înfiripă o relaţie sentimentală, cum să-i spun? - corporală. Se pare că Eminescu a aflat - viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale - şi relatiile epistolare parcurg o perioadă glacială, ea ameninţîndu-l pe Eminescu, la 27 iunie 1880, că într-o lună îi va distruge scrisorile”, scria în „România Literară”, Zigu Ornea.

Caragiale, cuprins de remușcare

Aventura lui Caragiale cu Micle a ieşit la iveală după ce Eminescu i-a spus lui Titu Maiorescu că vrea să se însoare cu Veronica. Maiorescu l-a informat atunci pe Caragiale despre intenţia poetului.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale, scrisă de Benjamin Jordan şi Lucian Predescu.

Iar Titu Maiorescu i-a mărturisit lui Mihai Eminescu despre idila Veronicăi Micle cu dramaturgul.

Eminescu l-ar fi ameninţat cu pistolul pe Caragiale

Eminescu nu l-a iertat niciodată pe Caragiale. Au avut inclusiv o altercaţie și se spune chiar chiar că poetul l-ar fi ameninţat cu pistolul pe dramaturg.

După îmbolnăvirea lui Eminescu, în 1883, a început o campanie de denigrare a Veronicăi Micle, căreia i s-a reproșat că spitalizarea poetului nu a impresionat-o în nici un fel.

Când starea sa s-a mai îmbunătățit, Mihai Eminescu s-a întors la Iaşi,. Nu s-a sincronizat însă cu Veronica Micle, căci ea a plecat atunci la Bucureşti, însoţind-o pe fiica sa la studii.

Eminescu s-a refugiat în braţele altor femei. În 1887, când Veronicăi Micle i-a apărut un volum de poezie, i-a trimis primul poetului, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″

În 1888, Micle a mers după Eminescu la Botoşani, în încercarea de a-l determina să vină cu ea la Bucureşti, pentru a primi un tratament mai bun.

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza , în aprilie 1889.

Pe 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, Veronica Micle a scris, în doar 20 de minute, poezia „Raze de lună”.

Sfârșitul poetului a băgat-o pe Veronicăi Micle în depresie. Distrusă de durere, Veronica s-a refugiat la mănăstirea Văratec, unde şi-a premeditat sinuciderea cu arsenic .

Pe 1 august 1889 îi scria unei apropiate, Smaranda Gârbea, cerându-i să îi facă rost de arsenic pentru tratarea mezinei sale care suferea de anemie.

A primit arsenicul cerut pe 2 august, iar în seara zilei de 3 august, după ce primise vizita unor prieteni din Iaşi, s-a retras în camera ei şi a băut conținutul sticuluţei. După o agonie de mai bine de 20 de ore, în care medicul chemat de urgenţă de la Iaşi a încercat în zadar să o salveze., a a murit pe 4 august 1889, la fix 50 de zile de la moartea lui Eminescu. Avea 39 de ani.