Iranul poate dezvolta arme nucleare? China va invada Taiwanul? Pe măsură ce lumea se apropie de un conflict global, punem întrebările greșite.

Richard Overy, unul dintre cei mai cunoscuți istorici militari britanici, face o analiză serioasă asupra realităților momentului.

Imaginați-vă, pentru o clipă, că guvernul iranian anunță că a dezvoltat o bombă nucleară și amenință că o va folosi împotriva Israelului. Statele Unite reacționează cu amenințarea unei intervenții militare, așa cum au făcut în 1991 și 2003 în Irak. Iranul semnalează că nu va tolera un al treilea război din Golf și caută aliați, scrie telegraph.co.uk.

Forțele americane intră în masă în Iran, care ordonă mobilizarea națională. Rusia, China și Coreea de Nord își exprimă sprijinul pentru Iran, iar Washingtonul își extinde forța de intervenție, aducând un contingent britanic. Rusia intră în joc, ridicând miza în speranța că Occidentul va da înapoi.

Urmează o confruntare nucleară, dar cu degetele tensionate și mâncărimi de ambele părți, în timp ce liderii pariază pe riscul de a nu lovi primii, totul se termină cu un dezastru. Al treilea război mondial începe cu un schimb de focuri nucleare, iar restul, cum se spune, este istorie.

Sau imaginați-vă acest lucru: Frustrarea Chinei cu privire la statutul Taiwanului determină o consolidare a forțelor de invazie. Statele Unite sunt preocupate de propria criză politică internă. Japonia urmărește cu nerăbdare schimbul de cuvinte dure dintre China și Taiwan, întrebându-se dacă să intervină. Organizația Națiunilor Unite condamnă acțiunile Chinei, iar China repudiază cenzura și ordonă invazia, încrezătoare că o victorie rapidă îi va împiedica pe alții să intervină, așa cum a sperat Hitler când a invadat Polonia în 1939. Statele Unite activează acum planurile de urgență pentru a salva Taiwanul, iar fiecare parte folosește arme nucleare tactice împotriva forțelor armate ale celeilalte. Coreea de Nord și Rusia sunt de partea Chinei. Nu are loc o lovitură nucleară generală, dar Rusia avertizează Europa să se țină departe, împărțind strategia americană între cele două teatre de operațiuni, așa cum s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial. Conflictul continuă să escaladeze.

Să luăm acum în considerare un cu totul alt tip de conflict global. Diviziunea crescândă dintre Occidentul democratic și arcul de state autoritare din Eurasia a intrat într-un nou capitol periculos. Niciuna dintre părți nu dorește să riște un război total, dar există posibilitatea ca distrugerea comunicațiilor prin satelit să submineze capacitatea militară și economică a celeilalte părți. Fără avertisment, sistemul de comunicații prin satelit al Occidentului este atacat și rețelele sale electronice comerciale și militare sunt grav afectate.

Nimeni nu pretinde că ar fi lansat rachetele, dar, în haosul care urmează, vina este îndreptată rapid către statele antioccidentale. Represaliile sunt dificil de pus în aplicare, având în vedere că comunicațiile au căzut. Neștiind ce să facă, mobilizarea militară este ordonată în întreaga lume occidentală, dar Rusia și China cer încetarea acesteia. La fel ca în 1914, odată puse în mișcare, roțile sunt greu de oprit, iar criza ia amploare. Bine ați venit la Primul Război Spațial.

Aceste trei scenarii sunt posibile, deși trebuie să precizez că niciunul dintre ele nu este probabil. Prezicerea - mai exact, imaginarea - războaielor viitorului poate produce fantezii periculoase care promovează anxietatea cu privire la securitatea viitoare. Este probabil ca și cel mai plauzibil pronostic să fie greșit. Dezvoltarea armelor nucleare a schimbat în mod substanțial termenii oricărui viitor conflict global. Există, fără îndoială, planuri de urgență pregătite de forțele armate de pretutindeni pentru a face față unei serii de posibilități care, altfel, ar putea fi considerate fanteziste în lumea reală. Și, deși istoria ne poate ajuta să ne gândim la forma unui război viitor, lecțiile istoriei sunt rareori învățate.

Cu toate acestea, întrebarea cum ar putea izbucni un al treilea război mondial ne bântuie astăzi mai mult decât oricând de la sfârșitul ultimului război mondial. Simplul fapt de a ghici este o dovadă a faptului că ne așteptăm ca războaiele de orice fel să rămână o realitate într-o lume a insecurităților multiple. Conflictele din Ucraina, Gaza, Myanmar și Sudan ne reamintesc de această realitate mereu prezentă. Iar amenințările periodice din partea Rusiei cu privire la utilizarea armelor nucleare sugerează că fanteziile noastre ar putea să nu fie, până la urmă, atât de departe de țintă.

Poate că, în încercarea de a prognoza izbucnirea unui război viitor, ar trebui să ne punem o altă întrebare: De ce facem război? Războiul a fost o caracteristică a aproape întregii istorii înregistrate, iar violența războinică a precedat crearea primelor state. De ce ființele umane au dezvoltat beligeranța alături de capacitatea lor de cooperare socială rămâne o întrebare fundamentală.

Este o enigmă cu care științele umane s-au confruntat în cea mai mare parte a secolelor XX și XXI. Pentru biologii și psihologii evoluționiști, războiul a fost un mijloc prin care oamenii timpurii și-au asigurat supraviețuirea, și-au protejat rudele și au făcut față crizei ecologice. Niciun biolog uman nu susține în prezent că violența se află în genele noastre, însă homininii timpurii, organizați în mici grupuri de vânători-culegători sau pescari, foloseau aproape sigur violența pentru a se proteja de intruși, pentru a-și asigura resursele și hrana și, uneori, pentru a acționa ca prădători asupra comunităților vecine. Recursul la violență ca unul dintre elementele din trusa de supraviețuire a omului timpuriu a devenit normativ din punct de vedere psihologic, precum și util din punct de vedere biologic. Conform acestei interpretări, beligeranța este un element profund încorporat în dezvoltarea umană.

Cu toate acestea, acest punct de vedere este contestat de celelalte științe, care consideră războiul drept un fenomen asociat cu dezvoltarea culturilor și a sistemelor politice stabile, fie că este vorba de triburi, proto-state sau state. În urmă cu 10 000 de ani, nu există nicio îndoială că ceva asemănător cu războiul a apărut la nivel mondial, fapt evidențiat de înregistrarea arheologică a armelor, iconografiei și fortificațiilor.

Războiul nu era ca războiul modern, organizat în armate de masă și aprovizionat de industriile militare, ci lua o varietate de forme: un raid mortal, o întâlnire rituală sau un masacru, cum ar fi crimele Nataruk, care datează din secolul al IX-lea î.Hr.: rămășițele de bărbați, femei (dintre care una însărcinată) și copii dezgropate din acest sit de lângă Lacul Turkana din Kenya arată că victimele au fost omorâte cu bâte și cuțite.

Evident, nu era necesar să existe un stat pentru a se recurge la violență, după cum au demonstrat războaiele tribale observate în ultimele sute de ani, însă războiul a însemnat apariția unei elite războinice și a unei culturi în care războiul era valorizat și aprobat: spartanii, vikingii, aztecii. Au existat foarte puține culturi în care războiul nu a jucat un rol, de obicei un rol central, în viața comunității. În perioada istorică a statelor, începând de acum aproximativ 5 000 de ani, nu există exemple în care războiul să nu fi fost o practică acceptată.

Acest lucru nu spune mare lucru despre motivele pentru care se poartă războaie în trecutul arhaic sau în prezent. Războaiele sunt întotdeauna purtate pentru ceva, fie că este vorba de mulțumirea zeilor prin capturarea de prizonieri pentru a fi executați sau sacrificați, fie de râvna pentru resurse, fie de războaie pentru credință, fie de extinderea puterii asupra altora, fie în căutarea unei securități sporite, fie pur și simplu de un război de apărare împotriva unui prădător. Acest amestec de motive a rămas remarcabil de constant.

Preluarea resurselor este o motivație evidentă pentru război, o explicație care se extinde de la vechii romani, care distrugeau orașele inamice, luau sclavi și comori și cereau tribut, până la forțele japoneze din 1942, când au capturat petrolul și materiile prime din Asia de Sud-Est, necesare pentru continuarea războiului. Războaiele pentru credință se întind, de asemenea, de-a lungul mileniilor, de la cuceririle musulmane din Orientul Mijlociu și Africa de Nord la începutul Evului Mediu și cruciadele creștine care au urmat, până la actualele campanii jihadiste ale islamului militant.

Securitatea, așa cum a recunoscut Thomas Hobbes în celebrul său Leviathan din 1651, este întotdeauna în pericol într-o lume anarhică în care nu există o singură putere comună care să o impună. Frontierele sunt o piatră de încercare a temerilor legate de securitate și a lipsei de încredere, după cum ilustrează astăzi războaiele din Ucraina și Gaza. Dar lunga frontieră chineză cu nomazii din stepă și vasta frontieră a imperiului roman târziu au fost, de asemenea, locuri de incursiuni constante, bătălii defensive și expediții punitive.

Urmărirea puterii este probabil cea mai comună explicație a războiului - deosebit de populară în rândul oamenilor de știință din domeniul politic și social. Teoria tranziției de putere, inițiată în perioada de vârf a Războiului Rece, prevede o cursă constantă între marile puteri hegemonice, una încercând să depășească puterea celeilalte. Se susține că această cursă se poate încheia cu un război, deoarece o putere în declin încearcă să își protejeze poziția sau o putere în ascensiune încearcă să o înlocuiască.

La un moment dat, teoria a fost aplicată Statelor Unite și Uniunii Sovietice, dar acestea nu au intrat niciodată în război una împotriva celeilalte; acum este aplicată unui posibil război între Statele Unite și China, care a devenit un scenariu favorit pentru cei care prezic conflictele secolului XXI. Cu toate acestea, este o teorie care funcționează prost. Cele două războaie mondiale au început cu o mare putere care s-a luat de una mai mică - Serbia în 1914, Polonia în 1939 - și apoi a atras alte puteri în vârtejul de vânt. Acest lucru s-ar putea întâmpla într-adevăr cu Taiwanul, așa cum se întâmplă deja cu Ucraina.

Puterea funcționează cel mai bine ca explicație atunci când istoria se întoarce la indivizii care s-au condus singuri pentru a deveni mari cuceritori, oameni a căror ambiție brută a mobilizat sprijinul poporului lor pentru o cucerire nelimitată - Alexandru cel Mare, Genghis Khan, Napoleon, Hitler. Aceasta este o putere orgolioasă, bazată pe o încredere arogantă în sine și care, de obicei, se evaporă odată cu moartea sau înfrângerea liderului. Dar atâta timp cât aceștia conduc și există oameni dispuși să îi urmeze, războiul este nelimitat și distructiv pe scară largă. Aceasta este cea mai periculoasă și imprevizibilă explicație pentru persistența războiului și acoperă întreaga istorie. Este unul dintre cele mai sigure indicii că războiul are încă un viitor, precum și un trecut lung.

Războaiele viitorului se bazează pe o moștenire sumbră. Faptul că pacea pare să fie opțiunea rațională pentru majoritatea oamenilor nu a reușit niciodată să înăbușe nevoia de a lupta atunci când pare necesar, sau profitabil, sau o obligație. Iar această moștenire este principalul motiv pentru care este posibil să ne imaginăm un război viitor.

După sfârșitul Războiului Rece, a existat odată o modă de a spune că războiul este depășit - dacă ar fi așa, am putea trăi acum într-o lume fără arme și frică. În timp ce puțini ar căuta în mod activ al treilea război mondial, puțini au avut în vedere sau le-au dorit pe celelalte două. Trista realitate este că înțelegerea noastră a motivelor pentru care au loc războaiele a contribuit prea puțin până acum la înlăturarea războiului ca element durabil în afacerile umane.