Vladimir Putin, cândva un lider puternic, cu un plan clar, o viziune și resurse pentru a asigura stabilitatea statului, pare acum dezinformat și ezitant, apreciază Tatiana Stanovaia, cercetător avansat la Carnegie Russia Eurasia Center, în cadrul unui interviu pentru New Yorker.

Putin nu reușește să ofere o strategie liniștitoare în ceea ce privește modalitatea în care Rusia va ieși din această criză. Dacă ar fi cucerit Ucraina în primele luni de război, nu ar mai fi existat întrebări. Dar nu numai că a eșuat în această privință, ci a creat totodată o criză fără o rampă clară de ieșire. Modalitatea în care Putin interacționează cu elitele și abordează înfrângerile militare alimentează incertitudinea și anxietatea cu privire la viitorul Rusiei.

Aceste sentimente au fost deosebit de acute în perioada septembrie-februarie, când Ucraina a desfășurat cu succes o contraofensivă în regiunea Harkov, iar Occidentul și-a manifestat intenția fermă de a furniza arme Ucrainei. Putin a răspuns cu invective și amenințări anti-occidentale, uneori cu aluzii la armele nucleare, dar fără o foaie de parcurs explicită și pași concreți.

Astăzi, incertitudinea a scăzut datorită stabilizării prelungite a liniei frontului, și există îndoieli din ce în ce mai mari cu privire la capacitatea Ucrainei de a schimba strategic situația militară și de a-și recupera teritoriile invadate. Cu toate acestea, sentimentul general în rândul elitelor rusești este că eforturile de a câștiga războiul sunt sortite eșecului. Acest sentiment nu este împărtășit doar de elite, care consideră războiul o greșeală catastrofală, ci și de cei care cred că Ucraina nu există ca stat și trebuie să fie „de-nazificată”, ceea ce înseamnă să devină pro-rusă.

Putin devine prea „nebun” din punctul de vedere al grupurilor cu mentalitate progresistă - care înțeleg restricțiile pe care le va avea Rusia, din cauza sancțiunilor, asupra dezvoltării sale tehnologice și științifice - și prea moale pentru cei care cred că Rusia trebuie să opteze pentru mobilizarea totală (militară și economică) și să își reverse toată puterea asupra Ucrainei. Mai mult, în cadrul acestui din urmă segment, o parte tot mai mare a elitei consideră că este deja prea târziu, că Rusia va trebui să oprească temporar războiul pentru a lansa reforme interne radicale cu epurări totale ale elitei, redistribuirea proprietății și impunerea ideologiei de stat, astfel încât să se poată întoarce la război într-o formă mai bună.

Putin pare să ignore toate aceste lucruri. Există un deficit tot mai mare de Putin în cadrul regimului lui Putin. Iar dacă nu preia inițiativa, și cred că nu o va face, fiindcă situația nu i se pare chiar atât de rea, următoarea criză cu care se va confrunta regimul îl poate costa scump, apreciază Stanovaia.

De ce îi permite Putin lui Evgheni Prigojin, șeful mercenarilor Wagner, să critice comandamentul militar rus

Putin face o distincție clară între o opoziție corectă și bună și o opoziție distructivă și ostilă. Dacă privim lucrurile obiectiv, Evgheni Prigojin, cu activitățile sale publice din timpul anului, a adus multe prejudicii politice regimului, poate mult mai multe decât Alecsei Navalnîi, liderul încarcerat al opoziției Prigojin este mult mai periculos din punct de vedere politic. El a divizat elitele, a atacat pilonii regimului, cum ar fi armata, și a sfidat persoanele numite de Putin și chiar administrația prezidențială, folosindu-se de propriile sale miliții înarmate și de aliații săi din mass-media. El are o agendă mult mai radicală decât este permis de obicei să fie răspândită în spațiul informațional. Și totuși, el rămâne de neatins, iar asta doar datorită lui Putin.

Principala deosebire între Navalnîi și Prigojin, în ochii lui Putin, este că primul are intenții distructive de a ruina Rusia, fiind adesea folosit ca instrument în mâinile dușmanilor strategici ai Rusiei - Occidentul. Prigojin însă, oricât de distructiv ar părea, este motivat de priorități pro-ruse și de cele mai bune dorințe. Cu alte cuvinte, Putin îl vede pe Navalnîi ca pe un trădător și pe Prigojin ca pe un patriot autentic. Același lucru este valabil pentru tot publicul radical pro-război de pe rețelele de socializare.

Problema este că doar Putin este cel care vede lucrurile în acest fel. Pentru o parte semnificativă a elitei mainstream rusești, Prigojin, împreună cu „patrioții furioși”, așa cum îi numesc supraveghetorii politicii interne de la Kremlin, reprezintă o amenințare reală care trebuie retezată. Aceasta este o altă diviziune între Putin și elite. Mulți din conducere consideră că Prigojin este periculos pentru regim, de la tehnocrații care sunt pur și simplu oripilați de el, până la FSB, care îl consideră o amenințare. Cu toate acestea, Putin îl tolerează.

Nu aș exagera gradul atitudinii pozitive a lui Putin față de Prigojin, dar el îl vede ca pe un erou autentic, care este uneori stângaci și merge prea departe, și care trebuie ținut în frâu din cauza izbucnirilor sale adesea emoționale. Dar el nu este un dușman și merită să aibă propriul său loc în sistem, indiferent de ceea ce cred alții, notează Tatiana Stanovaia.

Grupările elitei ruse

Prima tendință este compusă din tehnocrați, înalți funcționari și majoritatea guvernatorilor regionali, care nu pot decât să observe pasiv ceea ce se întâmplă. Ei execută în tăcere - sau uneori cu patriotismul necesar și ostentativ - ordinele lui Putin, fără a li se permite să discute despre politica la nivel strategic, geopolitică sau afaceri externe. Ei nu au propria lor agendă, viziune ideologică sau ambiții. Sunt foarte pragmatici și nu ar juca rolul unor eroi, preferând adesea să se adapteze și să imite mediul înconjurător.

Al doilea segment, pe care îl putem numi „patrioți”, reprezintă un curent dominant vizibil și uneori zgomotos. Aceștia au propriile lor agende multiple și o ideologie conservatoare mult mai radicală decât cea a lui Putin. Este vorba despre șefii serviciilor de securitate; Rusia Unită, partidul de guvernământ; cei precum Prigozjin; și corespondenții militari. Spre deosebire de primul segment, aceștia au propriile rețete despre cum să iasă din criză, cum să se ocupe de Ucraina și cum să aranjeze lucrurile în politica internă și în economie. Mulți dintre ei pledează pentru legea marțială, mobilizare totală, economie de război și o abordare mai dură față de „dușmanii” și „trădătorii” interni. Mulți dintre ei sunt pur și simplu oportuniști, fiind acolo doar pentru a-i face pe plac lui Putin, pentru a-i ghici și satisface nevoile și pentru a-și demonstra valoarea politică.

Aceștia târăsc treptat țara într-o stare tot mai represivă. Radicalizarea politicii interne capătă un impuls propriu și nu a fost organizată în mod deliberat dintr-un unic centru de decizie Acest lucru a devenit o bătaie de cap pentru supraveghetorii politicii interne, care trebuie să se gândească cum să-i țină în frâu pe „patrioți” și să le diminueze avântul. Toată această represiune și strângerea șuruburilor pe care le-am văzut înainte și mai ales în timpul războiului sunt rezultatul unei cacofonii birocratice și politice interne. Nu există un anumit centru de decizie în „Kremlinul” ipotetic, unde un grup restrâns de oameni se întâlnesc pentru a decide în prealabil pe cine să urmărească penal, să condamne sau să aresteze. În schimb, acest proces represiv este descentralizat, implicând mai mulți actori - deși cu un rol dominant pentru FSB. Cele mai multe cazuri de profil înalt vor fi convenite cu Putin (care este, de obicei, informat după aceea), dar nu toate cazurile. Această tendință a luat avânt și progresează independent de intențiile lui Putin, care este în orice caz pro-represiune, mai ales că el deleagă aceste decizii.

Înfrângerea, devastatoare pentru elite

Diferența dintre societate și elită constă în faptul că elitele sunt implicate mai direct în război, fie ca subiecți ai sancțiunilor, fie ca participanți la luarea deciziilor, fie prin alocarea de resurse pentru eforturile de război. Costul unei înfrângeri militare ar fi devastator pentru ele. În schimb, societatea în ansamblu are mai puțin de pierdut și se teme mai mult de un potențial atac militar al NATO decât de o înfrângere rusă în război, deși cele două sunt legate. În timp ce elitele văd înfrângerea ca pe o amenințare directă la adresa securității lor personale - mulți dintre ei putând fi considerați complici ai crimelor de război - și a viitorului lor, societatea a fost în mare parte îndepărtată de agenda militară și de procesul decizional, cel puțin înainte de mobilizarea din septembrie.

Acum, pe măsură ce Kremlinul adoptă din ce în ce mai mult o strategie publică de prezentare a Rusiei ca o victimă, cu cât amenințarea externă percepută este mai mare, cu atât mai mult sprijin societal vor primi autoritățile. Kremlinul exploatează eficient aceste temeri prin promovarea unei ideologii de stat ultrapatriotice, a unui cult al statului și prin reintroducerea unor elemente ale ideologiei și instituțiilor sovietice. Acest lucru duce la o creștere a denunțurilor în masă și la o atmosferă de intoleranță față de orice urmă de sentiment anti-război.

Această tendință semnifică, de asemenea, o militarizare treptată a societății, care, la rândul ei, intimidează elitele și nu lasă loc pentru nicio formă de dezacord.

Din punctul meu de vedere, problema regimului rus nu este că s-ar putea prăbuși din interior, ci că s-ar putea transforma în ceva monstruos - nemilos, inuman, cu un control digital omniprezent și o domnie a fricii. Acest lucru se datorează faptului că prețul cedării, în special pentru elite, ar însemna sfârșitul Rusiei așa cum este în prezent, apreciază Tatiana Stanovaia, cercetător avansat la Carnegie Russia Eurasia Center, în cadrul unui interviu pentru New Yorker.