Românii au suferit, din evul mediu, un decalaj de dezvoltare față de Occidentul european. Acest decalaj, deși mai redus, a persistat până astăzi. În plină epocă industrială, românii abia ieșeau din evul mediu. Cea care a reușit saltul către modernitate a fost o generație de tineri intelectuali.

Intrarea triumfală în București a lui Alexandru Ioan Cuza FOTO Adevărul

Între România și țările Occidentului european este un decalaj evident, din punct de vedere economic în primul rând. Conform unui studiu al UCLA, România avea în anul 2007, un decalaj de o jumătate de secol față de Occident. Evident, până astăzi, acest decalaj s-a mai redus, dar încă există. Decalajul a început încă din evul mediu și s-a acutizat în secolul al XVII lea. România a ieșit din evul mediu abia pe la mijlocul secolului al XIX lea, perioadă în care Europa se afla în plină era industrială.

Un ev mediu zbuciumat care a împiedicat dezvoltarea Principatelor

În primul rând, Principatele Române , adică Moldova și Valahia au avut un start târziu. În timp ce statele vestice cunoșteau o tradiție medievală și o înflorire în secolul al XIV lea, Moldova și Valahia abia se cristalizau în voievodate independente, de sine stătătoare. Mai apoi, o legislație medievală prost făcută a dus la războaie civile care au dominat secole întregi viața politică a Moldovei și Valahiei. Este vorba despre legea succesiunii la tron. Dacă în occident, la tron urma, regelui defunct, unul dintre fii sau frați, prin prevederi bine reglementate, la români putea să aibă drept la tron oricine susținea că este os domnesc, susținut evident de o partidă boierească sau alta.

Adică puteau emite pretenții inclusiv fiii nelegitimi. Acest lucru a aruncat principatele în lupte interminabile pentru tron. O parte a pretendenților erau dispuși să închine țara oricărei puteri străine care-i ajuta să dobândească tronul. Majoritatea cereau ajutorul turcilor, ungurilor sau polonezilor, marile puteri vecine. În aceste condiții, Moldova și Valahia au rămas țări agare, cu o viață urbană slab dezvoltată față de statele medievale occidentale. Traiul pe marile domenii boierești era de tip autarhic, adică necesarul era produs pe moșii, cu ajutorul țăranilor, a robilor și a propriilor meșteri. Atât Moldova cât și Valahia aveau puține târguri importante. Din punct de vedere cultural, din cauza instabilității politice, în special, a deselor schimbări de domnie, a războaielor pentru putere și a intervenției otomane în special, în principate nu s-au dezvoltat timpuriu școli laice, universități. Singurele școli erau cele din apropierea centrelor ecleziastice.

Este lesne de observat că în perioadele de stabilitate, adică în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, comerțul s-a dezvoltat, mai ales că prin Moldova trecea marele drum comercial de la Marea Neagră către târgurile Poloniei, iar în mănăstiri au apărut mari centre culturale, asemănătoare celor din vestul Europei. Aceste perioade de stabilitate au fost însă rare în istoria medievală a românilor, dominată așa cum am spus de lupte pentru tron și intervenții străine în politica internă. „ O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă (...) Fii legitimi și nelegitimi se luptă pentru moștenirea părintească. În dorința lor de a ocupa scaunul domnesc fac apel la străini și li se închină, câteodată chiar la mai mulți în același timp. Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei”, adaugă Constantin C. Giurescu.

Jecmăniți de Înalta Poartă și râvniți de marele țar

Situația s-a acutizat din momentul în care Înalta Poartă a decis să strângă leațul. Adică să intensifice controlul asupra Principatelor Românești, mai ales din cauza problemelor pe care le-au avut cu unii domnitori români. Controlul otoman nu a făcut decât să acutizeze situația cauzată de luptele interne pentru tron și să mărească decalajul față de Occident. Sultanii au realizat că Moldova și Valahia erau mai ușor de gestionat și de exploatat din postura de țări vasale decât ca provincii otomane, pe care trebuiau să le apere și să finanțeze un important aparat de stat. Otomanii au sufocat comerțul românesc și implicit dezvoltarea târgurilor prin monopolul economic impus. Mai precis, din a doua jumătate a secolului al XVI lea, dar cu mai intens începând cu secolul al XVII lea, otomanii impuneau domnitorilor să aprovizioneze mai întâi armatele imperiului și mai apoi cu ce mai rămânea, să facă comerț.

În plus, cereau ca negustorii români să-și vândă mărfurile către piața otomană, la prețuri preferențiale impuse de turci. „Una dintre răspunderile lor era aceea de a-i ajuta pe negustorii otomani şi levantini să cumpere cantităţile necesare de bunuri la cele mai bune preţuri. Preţurile pentru aceste bunuri şi aşadar răsplata ţăranilor, care erau producătorii acestor bogăţii erau mai mici decât ceea ce ar fi obţinut pe piaţa internaţională. Această legătură economică devenise atât de importantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, încât sultanii au decis să reglementeze strict comerţul principatelor. Suleiman I şi urmaşii lui au interzis astfel exportul anumitor bunuri, îndeosebi vite, oi, grâne, miere şi lemn, în alte ţări până când nevoile imperiale nu erau pe deplin satisfăcute”, arată Keith Hitchins în lucrarea „Scurtă istorie a României”.

Acest lucru a dus la o slabă dezvoltare a clasei mijlocii, atât de importante în progresul unei națiuni, menținându-se cele două clase boierimea conservatoare și țărănimea, toate sub oblăduirea Bisericii.

„Este posibil să fi încetinit dezvoltarea unei clase de mijloc moldave şi valahe native, deoarece negustorii indigeni nu putea concura cu negustorii otomani favorizaţi şi cu alţi negustori din Orientul Apropiat”, spune Keith Hitchins. Modul de operare al otomanilor a impus o anumită atitudine pretendenților la tron. Aceștia trebuiau să fie slugarnici și supuși total sultanului. Erau obligați să dea sume uriașe, șpagă pentru obținerea tronului. Odată ajunși la domnie, acești oameni puși din mila turcilor făceau ravagii în țară. Sărăceau țăranii și bruma de burghezie cu taxe aberante pentru a-și scoate atât banii cheltuiți cu înscăunarea dar și să îndeplinească pretențiile sultanului. Unii, mai rapace, sperau să se și căpătuiască. Pe lângă boieri, țăranii erau împovărați și de marii proprietari ecleziastici, adică de mănăstiri.

„Fiscalitatea ridicată a condus deci la ruinarea unei mari părţi a ţărănimii libere şi la accentuarea procesului de „rumânire”, adică de trecere în situaţii de dependenţă personală faţă de boieri sau faţă de marii proprietari ecleziastici, în primul rând faţă de mănăstiri”, arată Bogdan Murgescu în „România şi Europa”. În timp ce Europa Occidentală pășea în Secolul Luminilor, în Principate existau două clase, o aristocrație laică și ecleziastică conservatoare și rapace, și de cealaltă parte o țărănime tot mai săracă și înapoiată. În Principate drumurile erau proaste, de multe ori rezumându-se la șleauri care se înfundau când ploua, iar infrastructură sanitară și educațională era extrem de precară, inexistentă în zonele rurale. În secolul al XVIII lea, odată cu impunerea fanarioților pe tronul Principatelor, controlul otoman a devenit și mai sufocant iar sărăcia și mai lucie. Decalajul față de Occident devenea tot mai mare.

„Cererile economice şi fiscale otomane au crescut în permanenţă, iar exploatarea principatelor a depăşit nivelul de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Volumul proviziilor de orice fel expediate la Constantinopol şi la fortăreţele de-a lungul Dunării nu cunoştea margini şi lua forma unui monopol comercial înăsprit care, la fel ca înainte, impunea satisfacerea nevoilor otomane înainte ca principatele să poată exporta oi, cereale şi alte bunuri peste hotare”, preciza Keith Hitchins. Valahia, de exemplu, plătea 650.000 de galbeni Imperiului Otoman, anual. La care se adăugau și celelalte obligații în mărfuri.

O generație salvatoare

În secolul al XIX lea, Europa era cuprinsă de Revoluția Industrială. Principatele Române erau încă în evul mediu. Dominația otomană, modul de a răzbi pentru a se căpătui ticăloșise mare parte a boierimii românești. Apăruse modelul oportunistului, a parvenitului dar și a marelui boier conservator care se opunea schimbării și progresului, preferând ținutele și obiceiurile orientale în fața celor venite din Occident. Cu mentalitățile boierimii românești se luptau în zadar și singurii domnitori care încercau să mai schimbe ceva prin țară.

„Pentru a impune o măsură, domnul are nevoie de acordul ei (n.r. - a boierimii), și mai ales de bunăvoința ei. Marii boieri, dregători în aparatul de stat, trebuie să fie rugați pentru a duce la bun sfârșit o atribuție, trebuie împinși de la spate. Pitace domnești peste pitace domnești le cer la infinit să vină la slujbă, să ia seama la atribuțiile dregătoriei, nu numai la foloasele ei”, scrie Constanța Vintilă Ghițulescu, în „Evgheniți, ciocoi,mojici. Despre obrazele primei modernități românești”. Boierimea românească ajunsese de pomină și pe la străini „Boierii din Țara Românească sunt vestiți, chiar printre fanarioți și printre locuitorii din cele două țări, pentru imoralitatea, lăcomia ca și aplecarea și talentul lor spre intrigă”, preciza Langeron, un general rus de origine franceză, ajuns în Principate în secolul al XIX lea. Salvatoare a fost însă o generație de tineri boieri patrioți și intelectuali. Este de fapt vorba despre fii boierilor patrioți din secolul al XVIII lea și începutul de secol XIX care și-au trimis copiii la școală în țări străine, în special la Paris sau Viena. Această generație școlită în Occident avea să se întoarcă și să lupte cu mentalitatea boierimii conservatoare, aducând suflul modernității în Principate. Ei sunt generația care au făcut Revoluția de la 1848. Tot ei sunt generația de patrioți și diplomați care au știut să profite de pacea de după Războiul Crimeei și au pledat pentru cauza românească. Nu în ultimul rând ei sunt artizanii unirii Principatelor și mai apoi a aducerii unui prinț străin pe tronul României.

Acel prinț, devenit regele Carol I, va aduce și independența României. Ei sunt generația care au scos Principatele din Evul Mediu. „Acești tineri boieri ajunși în capitalele occidentale, descoperă diferențele acestea enorme dintre realitățile românești și cele vestice, de dezvoltare economică, socială, educațională, de infrastructură. Pe care până atunci doar le bănuiseră prin intermediul cărților citite. Fii de boieri s-au întors cu ideile franceze, s-au întors cu ideile occidentale. Și practic la noi, momentul 1830-1850, este momentul de ruptură. Nu este o ruptură violentă dar va fi cea care va schimba societatea românească. Generația de la 1848, de exemplu. Atunci când această generație de tineri intră în conflict cu idealurile, mentalitățile și toate credințele părinților lor. A fost o revoluție a mentalității și a viziunii”, precizează profesorul, doctor în istorie, Iulian Nechifor.