În anii războaielor daco-romane, Dacia se înfățișa ca un teritoriu aproape imposibil de cucerit, unde pericolele pândeau la tot pasul, iar cei care trăiau aici păreau lipsiți de orice temeri în fața invadatorilor.

În Munții Șureanu, arheologii au identificat un sistem defensiv complex întins pe aproape 150 de kilometri pătraţi în jurul Sarmizegetusei Regia (video), centrul religios şi politic al dacilor înainte de cucerirea romană.

La sfârșitul primului secol, fortificaţiile de piatră ale dacilor reprezentau una dintre marile realizări ale arhitecturii militare din afara Imperiului roman.

Construcția lor a impus eforturi considerabile, iar amplasarea lor în locuri care le confereau eficiență maximă în fața romanilor arăta excelenta cunoaștere de către daci a reliefului țării, potrivit istoricilor.

„Toate fortificaţiile de pe versanţii vestici şi nordici ai Carpaţilor, la fel ca şi acelea de la vest de Munţii Apuseni, erau în stare de funcţionare în ajunul războaielor lui Decebal cu Imperiul Roman. Se poate afirma, cu siguranţă, că puterea defensivă a lui Decebal a fost reprezentată de „munţii întăriţi cu ziduri" amintiţi de Cassius Dio, care au transformat Dacia intrcarpatică într-un adevărat reduit durat de natură şi de priceperea umană”, arăta istoricul Ioan Glodariu (1940 – 2017).

Cetățile dacice și turnurile de apă puteau bloca accesul spre Sarmizegetusa pe toate căile ce puteau fi considerate vulnerabile. Alături de fortificaţiile ridicate de daci pe culmi, munţii greu de traversat au fost folosiţi ca bariere naturale în calea invadatorilor. Odată cu înfrângerea dacilor, aproape așezările militare dacice au fost distruse şi incendiate de romani.

„Războaiele daco-romane de la începutul secolului al doilea, pe cât de lungi, pe atât de grele, s-au încheiat cu victoria romană şi transformarea unei părţi a Daciei în provincie a imperiului. Pe durata lor şi imediat după încetarea ostilităţilor de anvergură, au fost distruse sistemaatic aproape toate fortificaţiile dacice, rămânând să supravieţuiască, dar nu în calitate de fortificaţii ale dacilor, doar unele, unde s-au instalat mici garnizoane romane pentru perioade variabile ca întindere”, arăta istoricul Ioan Glodariu, care a coordonat cercetările arheologice la cetățile dacice din Munții Șureanu.

Cât de periculoase erau pădurile din Dacia

Alături de munții întăriți cu fortificații, pădurile seculare care le ofereau dacilor adăpost și hrană au avut un rol esențial în apărarea dacilor. În Antichitate, pădurile acopereau aproape 70 la sută din suprafața actuală a României, față de circa 27,5 la sută în prezent.

Armatele romane au avut de înfruntat sălbăticia pădurilor în ținuturile dintre Dunăre și Carpați, pentru a se putea apropia de capitala antică Sarmizegetusa. În locurile unde văile se îngustau, devenind extrem de dificil de traversat, armatele romane care își croiau drum spre centrul Daciei deveneau vulnerabile în fața ambuscadelor pregătite de daci.

„Mulţimea şi desimea pădurilor este confirmată de numeroase mărturii ale timpului. Se cunoaşte cazul generalului roman Caius Scribone Curio din anul 74 î.e.n., care după ce bătuse pe dardani, n-a cutezat să atace pe daci, pentru că l-a înspăimîntat întunecimea codrilor. Se mai cunoaşte atacul descris de Tacitus, pe la anul 86 al e.n., când generalul Fuscus al împăratului Domiţian a fost prins într-un defileu şi ucis cu întreaga lui armată”, arăta inginerul Ion Florescu, într-un studiu publicat în „Revista Pădurilor” (1958).

Unele scene de pe Columna lui Traian înfățișează luptele crâncene dintre daci și romani la marginea pădurilor și eforturile pe care le făceau romanii pentru a-și croi drum prin pădurile seculare.

Războiul psihologic purtat de daci

Dacii au folosit relieful țării pentru a se apăra în fața forțelor militare d e temut ale Imperiului Roman, însă munții, pădurile și fortificațiile menite să apere locurile vulnerabile nu le-au fost singurele avantaje în fața cuceritorilor.

Relatările unor autori antici îi înfățișau pe daci ca fiind războinici extrem de redutabili, deprinși cu luptele de gherilă și dispuși la sacrificiu. Cei care le cădeau prizonieri erau sacrificați într-un mod cumplit zeilor războiului, arătau unele scene de pe Columna lui Traian.

„Pe acest Marte (n.r. zeu al războiului), goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec, căci victimele lui au fost prizonierii ucişi, socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria Iordanes, în Getica.

Când nu și-au putut măsura forțele în confruntarea directă cu armatele împăratului Traian, au încercat asasinarea acestuia.

„Decebal era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală”, arăta autorul latin Dio Cassius.

Teama de moarte nu le era cunoscută, afirmau unii autori antici. „Credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis”, relata istoircul elen Herodot.

Sălbăticiunile populau în număr mare pădurile dacilor, iar războinii le venerau ca întruchipări ale unor zeități, menite să le ofere protecție. Savantul Mircea Eliade arăta că dacii practicau ritualuri prin care venerau lupii, îmbrăcându-le pielea și asimilându-le comportamentul de fiară, în timpul ceremonialului magic--religios.

Balaurul cu cap de lup și trup de șarpe , împodobit astfel încât să zornăie în chip intimidant pentru inamic, în timpul atacurilor dacilor, era folosit ca stindard de luptă. Iar din recuzita luptătorilor erau aproape nelipsite săbiile și lăncile cu lamele încovoiate, care le facilitau reușita în luptele de la mică distanță și arcurile cu săgeți otrăvite.

Sarmizegetusa Regia a fost cucerită de romani, potrivit istoricilor, la finalul celui de-al doilea război purtat de împăratul Traian în Dacia (105 – 106).

Sarmizegetusa Regia, cucerită după moartea regelui Decebal

Potrivit istoricilor, în primăvara anului 106, romanii au trecut Dunărea pe podul de piatră de la Drobeta, ridicat din ordinul împăratului Traian și au reușit să avanseze spre interiorul țării, bazându-se pe o armată numeroasă.

„Îndârjita şi eroica rezistenţă a dacilor va fi înfrântă treptat şi Sarmizegetusa încercuită. Aici se va desfăşura ultimul episod al dramaticei încleştări. Marea cetate va fi supusă unui îndelungat şi sistematic asediu, înfăţişat într-un şir de scene ale Columnei lui Traian. Suntem în vara anului 106 şi este posibil ca arşiţa să fi contribuit la chinul celor asediaţi. Decebal a reușit, împreună cu mai mulţi războinici, să părăsească cetatea asediată. El se îndreaptă călare spre răsărit, însă romanii prind de veste şi-l urmăresc. În scurt timp a fost înconjurat de o unitate de cavalerie romană. Una dintre scenele columnei ni-l înfăţişează pe mândrul rege dac ce a preferat moartea decât umilinţele ce-l aşteptau, tăindu-şi beregata cu un paloş scurt (scena CXLV)”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul Civilizaţia Geto-Dacilor (ed. Dacica, 2008).

După moartea lui Decebal, a urmat cucerirea cetăților dacice și a celor mai bogate ținuturi ale dacilor în resurse naturale (aur, sare și metale). Însă războaiele dintre daci și romani nu au încetat.

Orașele nou-înființate în Dacia pentru a adăposti trupele și veteranii care au luptat pentru cucerirea țării au continuat vreme îndelungată să fie atacate de „dacii liberi”, retrași în munți, arătau unii istorici.