Mișcarea Legionară a apărut în România pe fondul unui antisemitism crescând în rândul populației, mai ales în cel al intelectualilor români. Acest antisemitism era propovăduit public, nestingherit, de oameni de cultură, oameni politici și chiar oameni de știință. Totul pe fondul unor probleme nerezolvate.

Pe data de 24 iunie a anului 1927, în Regatul României, lua naștere, prima organizație de extremă dreaptă românească, ultranaționalistă, antisemită, de factură creștin ortodoxă. Se numea Legiunea Arhanghelului Mihail și a dat naștere, de fapt unui fenomen social și politic care a marcat interbelicul românesc, numit Mișcarea Legionară. Evident, apariția acestei mișcări de extremă dreapta se încadra în trendul european al perioadei interbelice, când pe fondul frustrărilor, neîmplinirilor, a problemelor nerezolvate dar și a sărăciei lăsate în urmă de Primul Război Mondial, apăreau formațiuni ultranaționaliste, revanșarde, în unele cazuri cu organizare para-militară și antisemite, în multe state europene.

Cel mai celebru partid de extremă dreaptă al perioadei a fost evident Partidul Nazist în Germania. În România, mai ales după 1930, Mișcarea Legionară a devenit una dintre cele mai de succes organizații, culminând cu alegerile din 1937, atunci când aripa politică a Mișcării Legionare, partidul „Totul pentru Țară”, ajunge a treia formațiune politică din țară, cu peste 15% din voturi. Era prima prima organizație ultra-naționalistă care avea reprezentanți în Parlamentul României. În primii ani ai celui De-al Doilea Război Mondial, mișcarea legionară, cunoscută sub numele de Garda de Fier, a ajuns, pentru scurt timp, cel mai puternic partid din țară. Au fost însă îndepărtați și anihilați, în primă fază de mareșalul Antonescu iar mai apoi, după 1948, de comuniști. Mișcarea Legionară a fost o construcție social- politică unică în istoria românilor și s-a născut în anumite condiții, pe fondul unor nemulțumiri și frustrări acumulate, pe fondul incapacității statului român de a rezolva o serie de probleme grave ale societății românești.

O Românie cu o populație rurală măcinată de analfabetism, alcoolism și sărăcie

În anul 1900, atunci când lumea pășea în secolulul XX, un veac marcat de progrese științifice și culturale remarcabile, Regatul României avea probleme sociale destul de serioase, rămase nerezolvate, încă din secolele trecute. Deși odată cu obținerea independenței și venirea pe tron a Regelui Carol I, România pășise pe drumul modernității, cu progrese remarcabile în domeniul științei, culturii, infrastructurii, a vieții urbane, majoritatea populației trăia încă în mizerie. Și asta fiindcă majoritatea populației era reprezentată de țărani. Mai precis, la recensământul din anul 1930, 78% din populația României interbelice trăia la țară. Înaintea Primului Război Mondial, procentul era și mai covârșitor, cu peste 80% din populație, formată din țărani. Lumea rurală de la începutul secolului XX și până la finele Celui De-al Doilea Război Mondial, era diferită de idilismul promovat prin propaganda naționalistă. Țăranul român se lupta pentru supraviețuire, la cheremul arendașilor, cu mijloace primitive de lucrat pământul, fără ca statul român să i-a măsuri susținute pentru emanciparea acestora.

Statisticile vorbesc de la sine despre situația țăranului român, de la începutul secolului XX. În România analfabetismul era la putere, la fel și alcoolismul în lumea rurală. Conform recensământului din anul 1906, 82% din populația României era analfabetă. Mai mult decât atât, medicul Ștefan Possa, de la finele secolului al XIX lea, spunea că 24% din populația Moldovei era alcoolică. „Ţuica se consumă în mod excesiv prin aceea ce poporaţiunea rurală decade moraliceşte şi fiziceşte. Rachiul mai trece în faţa ţăranului de o panacee aproape contra tuturor boalelor; fiecare oră de repaos se petrece în beţie” , preciza medicul Gheorghe Crăiniceanu, la sfârșitul secolului al XIX lea. Reformele agrare, inclusiv cea de după Primul Război Mondial, nu au rezolvat situația țărănimii, ba chiar au complicat-o în unele cazuri. Sătenii au primit pământ, dar unii erau prea săraci pentru a-l lucra. Cei care reușeau să lucreze pământul primit, o făceau total neproductiv, cu plugul de lemn sau de fier, tras de boi sau de cai, ca în evul mediu.

Și asta în timp ce în țările civilizate din lume, apăruseră deja utilajele agricole. În schimb, marea proprietate funciară s-a fărâmițat, terenuri rămâneau în pârloagă, iar România a pierdut statutul de mare exportator de cereale. Țăranii foarte săraci încheiau în continuare tocmeli cu marii proprietari de pământuri. Disperarea țăranilor măcinați de sărăcie s-a reflectat în răscoala de la 1907, ultima mare răscoală țărănească din Europa. În orașe, o parte a populației trăia la fel de rău, ca la țară, sau chiar mai rău. În mahalale oamenii trăiau în mizerie, cu slujbe mărunte și condiții grele de trai. Accesul la educație era posibil doar celor care aveau cât de cât o stare materială bună. Era o discrepanță mare între bogați și săraci, cu o clasă de mijloc puțin reprezentată și formată mai ales din străini. La toate acestea se adăugau corupția, afacerile oneroase cu statul, nepotismul și alte probleme tipic românești.

Antisemitismul și țapul ispășitor al problemelor românești

Pe fondul acestor probleme grave ale societății românești, rămase nerezolvate și după Primul Război Mondial, se însăila un antisemitism tot mai exacerbat. Era căutat un țap ispășitor pentru toate neîmplinirile și probleme societății românești. Străinul era evident cel vizat. Nimeni nu era de vină în afară de străinul care dorea să profite de bunătate proverbială a românului și să-l obijduiască pe ”bunul și curatul„ țăran român, idealizat mai ales după jumătatea secolului al XIX lea. Iar străinii cei mai numeroși din societatea românească erau evreii, ajunși în număr mare după persecuțiile religioase și sociale din Europa secolului al XVIII lea. Principatele păreau mult mai tolerante. La români antisemitismul a fost prezent din evul mediu, ca de altfel în toată Europa.

Antisemitismul românesc a devenit mai pregnant, mai exacerbat, odată cu jumătate secolului al XIX lea. Era o perioadă a naționalismului, a dorinței de modernizare și independență. Evreul, prezent în număr mare în toate așezările urbane, din Principate, dar mai ales în Moldova, devenise țapul ispășitor perfect. Spre deosebire de români, evreii se ocupau mai ales cu negoțul, arendășia, crâșmăritul și uneorin cămătăria. În timp ce țăranii români sărăceau și se zbăteau în anaflabetism, evreii, nu în toate cazurile însă, prosperau prin activitățile desfășurate. Pentru români era un lucru strigător la cer. Omiteau faptul că evreii aveau o cultură a educație, fiind singura care le garanta o meserie și un venit, în condițiile în care nu aveau dreptul la cetățenie( până în 1918) și implicit la proprietate funciară. Veniturile obținute din aceste activități profitabile, i-au ajutat pe evrei să ducă o viață mai bună, să-și ducă copiii la școli, să învețe diferite meserii. Cu ajutorul capitalului obținut, evreii au început să dețină monopolul arendășiei, a cârciumilor și a sistemului bancar. Evreii găsiseră și o nișă prin cârciumărit, fiindcă creștinilor nu le era permis din punct de vedere religios să vândă alcool.

Antisemitismul a fost propovăduit de intelectualii români de calibru, care vedeau în evrei, un pericol pentru societatea românească, cei care-i corupeau și obijduiau pe români, fără să realizeze că problema venea de la societatea românească în sine. ”Cine sunt năvălitorii, de unde vin și ce vreau?”, spunea Vasile Alecsandri într-un discurs din 1879.

La rândul său, Mihail Kogălniceanu vorbea despre evrei în 1873. „În Romania, cestiunea jidovilor nu este religioasa; ea este o cestiune naţională şi economică. Toţi acei care au vizitat Principatele, şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist ce-l infatiseaza israelitii". Eminescu, în paginile ziarului ”Timpul„, tuna și el la adresa evreilor. ” Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii, economic şi politic, pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea. Românul e leneş, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral şi vicios acolo unde nu sunt evrei?". Costache Negri, cunoscut om politic și scriitor român scria într-o scrisoare din 1869, ”Jidovimea, adică 1/7 parte din poporaţiunea noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea şi venalitatea noastră”.

Explozia ultra-naționalismului românesc

În România până în anul 1918, inclusiv statul susținea legi antisemite. De exemplu, articolul 7, din codul Civil, prin care cetățeni ai României puteau fi doar locuitorii creștini. Evreii nu aveau dreptul la pământ, aveau restricții economice, plus alte măsuri. Atitudinea politicienilor români față de evrei era volatilă. Pe de o parte îi susțineau, fiindcă aveau nevoie de fondurile lor, pe de altă parte țineau discursuri populiste cu tentă anstisemită. Ultranaționalismul și antisemitismul românesc s-a exacerbat după Primul Război Mondial. României i-a fost impusă prin tratatul de la Saint Germain en Laye, obligativitatea acordării cetățieniei române, evreilor. În plus, numărul evreilor a crescut substanțial de la 300.000 la 800.000 prin unirea cu Bucovina de Nord și Basarabia, în special.

Mulți dintre evreii nou veniți nu cunoșteau româna. Pentru românii era un soi de invazie. Antisemitismul era tot mai propovăduit de oameni de cultură, de oameni de știință români. În anul 1910, AC Cuza un profesor și intelectual român propovăduia public antisemitismul și instiga împotriva evreilor. Fondează Liga Apărării Național Creștine( LANC) în anul 1923, organizație care va „școlariza„ generații de intelectuali antisemiți și ultranaționaliști. Antisemitismul a pătruns în mediul studențesc, acolo unde românii se simțeau sufocați de numărul mare de studenți evrei. Aceștia din urmă era bine pregătiți în prealabil de familiilor lor, mai înstărite. „Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, scria Francisco Veiga în lucrarea sa ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”. Incitați studenții au organizat mari revolte anti-semite, supărați că evreii le ocupă locurile.

„La Cluj, în noiembrie 1922, studenţii creştini ai facultăţii de Medicină au bătut şi alungat de la cursuri pe colegii evrei, agresiunile lor extinzându-se în oraş în strigătele de ”jos jidanii!”, ”jidanii la Palestina”, ei au distrus şi prădat prăvăliile evreieşti, au spart ferestrele locuinţelor evreieşti şi au molestat pe locuitorii israeliţi”, scria Carol Iancu, în lucrarea ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939): mărturii documentare”, editată de Lucian Nastasă.

Pe fondul acesta al mișcărilor anti-comuniste și anti-semite universitare se va broda și Mișcarea Legionară. Primul său lider și fondator, Corneliu Zelea Codreanu, un student la Drept în Iași, se remarca în anii 20. Provenea dintr-o familie, unde tatăl propovăduia antisemitismul, își făcuse ucenicia în LANC și era un militant activ, fiind arestat pentru proteste și ciocniri violente cu autoritățile. În anul 1923, cu Ion Moța, Corneliu Georgescu , Radu Mironovici, Ilie Gârneață și alți doi studenți vor pune la cale o acțiune teroristă cunoscută sub numele de ”Complotul din Dealul Spirii”. În închisoarea de la Văcărești, Corneliu Zelea Codreanu, cu câțiva dintre foștii studenți va pune bazele Legiunii Arhanghelului Mihail, erijându-se în salvatorii neamului.