Există vreo asemănare între Klaus Iohannis și Traian Băsescu? Nu. Cu greu pot fi găsiți doi oameni mai diferiți. Cu toate acestea, parcursurile lor prezidențiale încep să semene foarte mult. Îngrijorător de mult!, scrie jurnalistul Dan Turturică în  Universul.net .

De ce îngrijorător? Pentru că Traian Băsescu nu a reușit să-și atingă majoritatea țintelor propuse. A schimbat decisiv direcția strategică a țării (fără jumătăți de măsură, fără duplicitate, după cum începuse Iliescu) și a început lupta împotriva corupției. Acestea sunt cele mai importante realizări ale sale și nu sunt minore. Cu toate acestea, la terminarea mandatului a lăsat România încă departe de stadiul de dezvoltare și de modernizare dorit. Același risc stă azi și în fața lui Klaus Iohannis.

Parțial este din cauza lor. Parțial este din din cauza unor evenimente cataclismice care au dat peste cap planeta. Dar asemănarea de până acum, poate și în ceea ce urmează, este, în primul rând, rezultatul presiunii colosale exercitate de nucleele de putere care domină România de peste 70 de ani și care se luptă din răsputeri pentru a-și păstra privilegiile și controlul asupra statului și a economiei.

Cu toate acestea, nu ne aflăm într-o situație fără ieșire. Cum nu am fost nici în 2010. Dificilă? Da. Foarte dificilă, chiar. Însă, nu imposibilă!

Există câteva lucruri foarte importante pe care Traian Băsescu nu le-a făcut acum zece ani și care l-au costat extrem de scump. Care ne-au costat pe toți foarte scump. Și pe care Klaus Iohannis este obligat să le facă, dacă nu vrea să constate, la rândul său, peste cinci ani, că nu a reușit să dea impulsul decisiv care să facă ireversibil procesul de schimbare din temeli a statului și descătușarea potențialului de dezvoltare a națiunii.

Băsescu și-a ratat multe dintre obiectivele primului mandat, pentru că o bună bucată din perioada 2004 – 2009 puterea executivă și cea legislativă s-au aflat în mâinile adversarilor săi, Călin Popescu Tăriceanu și Mircea Geoană. Doi lideri care nu au făcut, concret, nimic important pentru modernizarea României. Din contră, moștenirea guvernării lor comune atârnă și azi, ca o piatră de moară, de gâtul țării.

La fel a pățit și Klaus Iohannis. În 2015, guvernarea s-a aflat în mâna lui Ponta, între sfârșitul lui 2016 și al lui 2019 în mâinile lui Dragnea și ale lui Tăriceanu. La fel și Parlamentul. Doar un an a avut președintele un guvern partener. În 2016, în timpul mandatului lui Cioloș.

Alegerile din 2009 au fost câștigate la mustață de către Băsescu. Efortul propagandistic colosal montat de Voiculescu, Vântu și Patriciu, secondați de cohorta de baroni speriată de primele rezultate ale luptei anticorupție, a ridicat un val de ură colosal împotriva fostului președinte. Peste cinci milioane de oameni au pus, ștampila, cu furie, pe numele adversarului său, proaspăt ieșit din jacuzziul lui Vântu, în runda finală.

Cu toate acestea, în februarie 2010, cota de încredere a lui Traian Băsescu și-a revenit spectaculos. Aproape s-a dublat față de decembrie, ajungând în jur de 50%. După reînscăunare, și-au schimbat atitudinea și mulți dintre dușmanii săi de moarte. La capătul a câteva săptămâni în care a fost acuzat că a furat alegerile din diaspora, când a fost clar că a eșuat tentativa grupului Vanghelie – Voicu de a anula scrutinul, Antena 3 și Realitatea au încetat, ca la un semn, orice atac împotriva sa. Poate părea incredibil azi, dar vreme de aproape șase luni inchizițiile TV și-au suspendat activitatea.

După victoria in extremis împotriva lui Geoană, urmată de paralizarea PSD și după recâștigarea cotei de încredere, martie 2010 l-a prins pe Traian Băsescu sărbătorind un alt succes, care l-a propulsat la apogeul forței sale: obținerea controlului asupra unei majorități parlamentare, cu ajutorul unui grup pestriț și pătat de mercenari politici ce aveau să formeze, câteva luni mai târziu, Uniunea Națională pentru Progresul României.

Președintele avea toate motivele să privească optimist cei cinci ani de mandat ce i se așterneau în față. El și partidul său primiseră, în sfârșit, majoritatea parlamentară pe care se putea bazau pentru a-și trece legile dorite. După eșecul organizării de alegeri anticipate, în 2005, și după ce liberalii trecuți la PD nu au reușit bascularea lui Tăriceanu.

Mai mult, Parchetele, cu DNA în frunte, începuseră să funcționeze, CSM era pe cale să iasă de sub influența lui Lupașcu și a celorlalți dinozauri din justiție, rezistența judecătorilor corupți de la Înalta Curte urma a fi înfrântă (rețeaua Voicu – Costiniu mai avea doar câteva zile de viață), iar trusturile media ale celor trei moguli, care s-au ținut scai de el vreme de cinci ani, plăteau oalele sparte de stăpâni și îi pupau inelul.

Sprijinit de Gabriel Oprea – ”interes național,” Traian Băsescu a reușit inclusiv performanța de a înhăma la căruța luptei anticorupție batalionul disciplinar compus din Micky Șpagă, Eugen Nicolicea, Culiță Tărâță și mulți alți pocăiți nevoie. Care au votat cu mare entuziasm și legea ”micii reforme în justiție,” piesa lipsă din mecanismul ce a făcut posibil valul de condamnări pentru corupție din anii care au urmat.

Și cu toate acestea, în seara de 6 mai 2010, planurile lui Traian Băsescu s-au năruit. A fost seara în care a anunțat tăierea, cu 25%, a salariilor din sistemul public și cu 15% a pensiilor și a indemnizațiilor de șomaj. A fost seara în care cota sa politică s-a prăbușit mai dramatic decât, poate, a oricărui alt politician român, vreodată. A fost seara în care liderii PSD și mogulii pe care îi umilise crunt cu doar câteva luni în urmă au destupat sticlele de șampanie. Pentru că au înțeles instantaneu ce va urma: Traian Băsescu nu își va mai reveni, cu adevărat, niciodată.

Au urmat luni bune în care protestele s-au ținut lanț, alimentate de manipulările televiziunilor care s-au reîntors la rutina demonizării președintelui și a premierului. Cooperativa PSD-sindicate, dar și relația lui Sorin Ovidiu Vântu cu lideri sindicali aflați pe ștatul său de plată și-au demonstrat din plin eficiența.

Profesorii, pensionarii, asistentele medicale, studenţii, agricultorii și mulți alții nu au ratat ocazia de a ieși în stradă și a-l acuza pe Băsescu că le distruge viețile. Evident, niciunul nu a pronunțat numele lui Geoană și al lui Tăriceanu – marionetele mogulilor, protejații televiziunilor acestora și cei mai mari vinovați pentru dezastrul economic care a dus la tăierea salariilor bugetarilor și a pensiilor.

Când mii de polițiști au pornit în marș spre Palatul Cotroceni și au strigat „Băsescu la puşcărie !” şi „Ieşi afară, javră ordinară !„, în septembrie 2010, cota de încredere a președintelui se scufundase deja la un abisal 10%, iar cea a premierului la 8%. Previzibil, PSD și PNL vorbeau atunci doar de două lucruri: alegeri anticipate, cât mai rapid și suspendarea președintelui. Erau nerăbdătoare să capitalizeze loviturile pe care le încasase PDL-ul, care nu mai trecea în sondaje de 10%, dar mai ales faptul că 65% dintre români își doreau suspendarea președintelui.

Și probabil asta s-ar fi și întâmplat, am fi avut inclusiv ”imposibilele” alegeri anticipate, dacă instituțiile cheie ale statului nu ar fi rămas alături de președinte.  Traian Băsescu a rămas în funcție, PDL a păstrat guvernarea încă doi ani, dar niciunul nu mai reușit să facă aproape nimic din ce își propuseseră legat de modernizarea statului. Cum a fost, de exemplu, încercarea de a reorganiza administrativ țara, astfel încât să reducă numărul de județe, de la 41 la 8. 

În final, efortul lor s-a concentrat exclusiv pe recuperarea a cât mai mult din capitalul de încredere pierdut, astfel încât alegerile din 2012 să nu îi scoată complet de pe scena politică. Din păcate pentru ei, huiduți în stradă, crucificați la televizor, hărțuiți în Parlament și mai ales măcinați de lupte interne, au pierdut puterea chiar înainte de parlamentarele din 2012. Încercarea de demitere a lui Raef Arafat a declanșat o serie de proteste de stradă, în ianuarie 2012, minore prin comparație cu cele din 2010, dar care au fost încununate de succes. Motivul? S-au bucurat de susținerea unor instituții ale statului care au decis că președintele este suficient de slab pentru a încerca să și-l subordoneze. Ceea ce, în mare parte, au și reușit.

Unde suntem azi? În mai 2010.

Acum trei luni, întocmai ca Băsescu acum zece ani, Klaus Iohannis avea toate cărțile instituționale în mână (chiar și CCR dădea semnale că vrea să evite pe viitor conflictele cu președintele). Dar mai avea ceva. Spre deosebire de predecesorul său, avea o perspectivă aproape certă că va învinge categoric PSD și sateliții săi, poate chiar și UDMR, în următoarele alegeri.

În ciuda poticnelilor de început și a corului de sceptici, era destul de probabil că planul de a declanșa anticipate i-ar fi ieșit. Ceea ce însemna că ar fi obținut, dacă nu ar fi lovit meteoritul COVID 19, mult mai mult decât a reușit Băsescu, în martie 2010, prin racolarea batalionului de corupți comandat de Gabriel Oprea. A fost destul de aproape de a instala în Parlament, la începutul verii, o majoritate confortabilă de dreapta, dominată de PNL, gata să-i fie alături vreme de patru ani pentru atingerea țintelor propuse.

Astăzi, Klaus Iohannis a pierdut multe dintre atuurile pe care le avea la începutul anului. PNL s-a erodat accelerat, pentru că în vremuri de criză majoră toate greșelile, mici și mari, costă mai scump. PSD și-a revenit destul de mult, pentru că în vremuri de criză majoră este mult mai profitabil să fii pe tușă și să te concentrezi pe a fluiera cât mai tare erorile celor de la putere. Perspectiva alegerilor parlamentare anticipate s-a evaporat și e posibil ca alegerile locale să fie organizate abia la anul. Ceea ce înseamnă un risc major ca PNL să piardă și mai multe procente, iar PSD să se apropie și mai mult de forma sa din zilele bune.

Chiar dacă ieșirea onorabilă a României din criza COVID 19 va ajuta PNL să câștige, până la urmă, alegerile parlamentare, scorul pe care îl va obține, dar și scorul pe care îl va lua PSD, vor avea o influență enormă asupra planurilor lui Klaus Iohannis. O diferență relativ mică între cele două partide va înseamnă că președintele se va baza în Parlament pe o majoritate fragilă.

Urmarea: încercările de a porni marea reformă a statului și distrugerea rețelelor transpartinice care blochează dezvoltarea și modernizarea țării s-ar împotmoli în nesfârșite dezbateri parlamentare și lupte de gherilă politică, cum s-a întâmplat și în 2010 și în 2011.

Cel mai probabil, PNL nu va avea de luat măsuri dramatice precum tăierile de salarii și de pensii anunțate de Traian Băsescu. De aceea, riscul de a se scufunda precum PDL este mic. Dar un scor relativ bun nu va fi suficient pentru ca ei să ajungă să dețină suficientă putere în Parlament și în structurile locale ca să poată livra ceea ce președintele promite de ani buni: schimbarea decisivă. Iar mai mult decât un scor onorabil liberalilor le va fi greu să obțină, dacă lucrurile merg în direcția și în ritmul de acum. Din cinci motive:

Primul, l-am amintit deja: erodarea accelerată, cauzată de provocarea imensă pe care o reprezintă pandemia, dar și de propriile erori. Ludovic Orban dă semnale contradictorii pe bandă rulantă. Vrea să facă pe plac și celor responsabili, care au respectat cu strictețe regulile izolării și își doresc o revenire prudentă la viața de dinainte, dar și celor care s-au săturat de stat în casă și de măști și vor să scape rapid de toate restricțiile.

Evident, va eșua și va enerva ambele categorii. Costul electoral, însă, va veni de la primii. Sunt cei care așteaptă seriozitate și competență maxime de la guvern și care nu suportă amatorismul, ezitările și improvizația. Acolo e bazinul de alegători al PNL. Ceilalți fie nu votează, fie votează cu PSD, în lipsă de PRM, PP-DD, etc. Nici măcar Tăriceanu nu va reuși să câștige ceva semnificativ de la ”iresponsabilii veseli,” deși se agață de ei cu disperare.

Doi: absența resurselor. Nu (mai) contează că vinovați pentru prăpădirea rezervelor statului sunt Dragnea, Tăriceanu și oamenii lor. Va conta, însă, că guvernul Orban nu va avea mult de dat pentru repornirea consumului și a economiei. Singura speranță vine de la Uniunea Europeană, însă cât de repede și cât de mult se va simți acest ajutor la nivelul antreprenorilor de rând și al cetățenilor reprezintă o mare necunoscută.

Trei: campania mediatică. PNL nu are de luptat doar împotriva televiziunilor și siteurilor finanțate de adversarii politici. Au mai apărut doi jucători ostili, specializați în manipulare și dezinformare: Rusia și China. Acești pescari industriali în apele tulburi ale pandemiei răspândesc cu furie teorii ale conspirației privind originea coronavirusului dar mai și îndeamnă la nesupunere față de măsurile autorităților.

Impactul lor nu se va vedea doar în sondajele de opinie, în procentul neverosimil de mare de oameni care spun că nu se vor vaccina împotriva COVID 19. Se va vedea și în absenteism la urne, se va vedea și în procente în plus la partidele care le cântă în strună și care peste șase luni vor spune că măsurile de restricție au fost un act deliberat de distrugere a României.

Patru: revenirea PSD. În februarie, mai toți primarii și parlamentarii de rangul doi ai PSD făceau coadă la ușile liberalilor pentru a-și negocia trădarea. Astăzi, așteaptă cu nerăbdare alegerile ca să își ia revanșa. Sunt convinși că PNL va ieși ciufulit rău din încleștarea cu pandemia, iar ei nu vor trebui nici să se aplece ca să culeagă voturile nemulțumiților. Vor veni singure la ei. Așa cum s-a mai întâmplat. Și în 2000 și în 2012 și în 2016.

Așa se explică atacurile grobiene ale unor baroni locali împotriva miniștrilor care le strică afacerile sau care dezvăluie prăpădul pe care l-au lăsat în urmă. Bădălău, de exemplu, nu are niciun dubiu că virusul a nivelat din nou terenul de joc politic și că tot ce a fost mai greu pentru PSD a trecut. Și cam are dreptate. Nimeni nu i-a luat la întrebări despre jafurile comise în epoca Dragnea, sunt odihniți, iar sutele de milioane de euro furate sunt numai bune de investit pentru revenirea la putere.

Mai mult, se simt mai puțin singuri decât niciodată. Se uită la cât de agresivă a devenit China în România, își spun că Statele Unite nu prea mai contează pe aici, că vorbesc dar nu îi mai ascultă nimeni și înțeleg din asta că au spate. 

Cinci: Scadența creșterii pensiilor. Am explicat, într-un alt editorial, de ce respectarea promisiunii făcute de Dragnea, acum trei ani, de creștere a pensiilor cu 40%, începând cu 1 septembrie, ar însemna distrugerea finanțelor țării. În acest moment moment, povara pe care această creștere ar pune-o pe o economie oricum lovită puternic de pandemie ar echivala cu declararea falimentului. Așadar, este chiar mai sigur decât la începutul anului că măsura nu va fi adoptată.

Problema pentru PNL este că nu doar amânarea, dar și etapizarea creșterii va avea un cost politic semnificativ. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care președintele a insistat atât de mult pentru anticipate. Nu a vrut ca anunțul că pensiile nu vor crește cu 40% de la 1 septembrie să fie făcut înainte de alegerile parlamentare. Ar fi lovit puternic în șansele atingerii principalului său obiectiv de etapă: obținerea de către liberali a unui scor mare, de peste 40%.

Astăzi, nu mai există nicio posibilitate de a amâna dezamorsarea bombei populiste lăsate moștenire de Dragnea după alegeri. PNL va trebui să își asume efectele acestui gest responsabil înainte de alegeri și va plăti la urne pentru el. Iar prețul va fi mare, pentru că PSD va își va folosi din plin mașinăria de propagandă în campanie pentru a pune semnul egal între PNL și PDL, între Iohannis și Băsescu: tăietorii de pensii!

Marcel Ciolacu a fost la un pas să fie ales, în martie, noul președinte al PSD. Însă și dacă se va întâmpla în vară, asta i-ar folosi lui Klaus Iohannis fix cât i-a folosit și lui Traian Băsescu înșurubarea lui Ponta la șefia social-democraților, în februarie 2010, la care a contribuit din plin.

Există o cale de ieșire pentru președinte și pentru liberali din cleștele politico-economic în care i-a împins pandemia? Da. Să nu repete greșelile lui Traian Băsescu și ale PDL.

Să înțeleagă că în astfel de momente, când criza lovește în plin, se joacă totul. Dacă își dezamăgesc alegătorii acum, dacă nu investesc 200% în păstrarea încrederii lor, ruptura va fi ireparabilă. Cum a fost cea dintre Băsescu, PDL și alegătorii lor, acum zece ani. În astfel de momente, greșelile costă de zece ori mai scump, iar cele grave devin fatale.

În seara de 6 mai 2010, când a anunțat tăierea salariilor și a pensiilor, Traian Băsescu a folosit o sintagmă care a devenit celebră: “Statul arată ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta e economia!” Cu toate acestea, guvernul Boc nu a avut curaj să curețe grăsimea de pe structurile obeze ale administrației centrale și locale. A lăsat neatinse arterele îngroșate de corupție, nepăsare și incompetență.

I-a fost frică să intre la rupere în afacerile oneroase care mută, secundă de secundă, resursele statului în buzunarele mafiei transpartinice. I-a fost frică să controleze la sânge absolut toate contractele de achiziții, de la proiecte fantomă de informatizare, la cumpărarea de hârtie igienică.

I-a fost frică să epureze masiv armata de  funcționari nocivi sau inutili. Dacă ar fi făcut-o, poate nu ar fi fost nevoie nici măcar să taie salariile bugetarilor care ar fi rămas. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut dirija banii economisiți către investiții publice majore.  Dacă ar fi făcut-o, economia nu ar fi repornit atât de greu, nemulțumirea ar fi săpat mai puțin adânc în fibra societății și poate că nici președintele și nici PDL nu ar fi pierdut puterea atât de repede.

E drept, dacă ar fi făcut-o, mulți politicieni și oameni de afaceri, inclusiv mulți apropiați ai lui Traian Băsescu ar fi trebuit să își reducă drastic numărul de poșete Hermes, mașini Bentley și case pe Kiseleff pe care și le-au cumpărat în toiul crizei.

Ce ar trebui să înțeleagă președintele din eșecul predecesorului său? Că trebuie să pună și mai multă presiune pe PNL decât a pus Băsescu pe PDL pentru a intra cu adevărat în modul ”CRIZĂ.” Că dacă el nu o poate face, liberalii de unii singuri nu au nicio șansă.

Ce ar trebui să înțeleagă actualul PNL din eșecul guvernului Boc? Dacă lasă lucrurile să mergă în continuare ca până acum vor rata șansa care li s-a deschis în noiembrie. Jumătățile de măsură nu sunt o soluție și vor enerva pe toată lumea. Nu nicio șansă să mai câștige cu un scor  bun alegerile și să nu fie obligați la compromisuri majore din prima zi a noului Parlament dacă nu se reinventează rapid. Și poate fi chiar mai rău. Cu puțin ghinion, dacă vom avea curând un al doilea val al pandemiei și dacă tratează cu relexare cele cinci amenințări enumerate mai sus, vor pierde alegerile, iar PSD și sateliții săi vor reveni la putere.

Pentru că nu ceea face PSD va fi determinant pentru succesul sau eșecul PNL în alegeri, ci ceea fac liberalii pentru a demonstra electoratului responsabil că merită să iasă la vot pentru ei! Iar votanții care îi pot purta spre 40% nu pot fi duși de nas de incompetenți sau de fanfaroni care nu știu altceva decât să înșire vorbe goale! Nici de provinciali hrăpăreți sau de marionete tâmpe gen Andrușcă.

Nu pot fi nici aburiți cu schimbări superficiale și nici nu se vor mulțumi cu acțiuni de ”PSD cu față umană.” Vor să fie convinși că PNL este un partid liberal autentic, care vrea să ajute cu adevărat antreprenorii, care pune pe primul loc interesele celor care plătesc taxe și impozite, nu pe cele ale asistaților sociali! Vor să vadă respect autentic, nu aceeași bătaie de joc cu care i-au tratat pesediștii. E atât de simplu!

Dintre toate lucrurile (și nu sunt puține) pe care le pot face imediat, concret, pentru a demonstra eletoratului care a făcut posibilă alegerea și realegerea președintelui Iohannis că merită să se mobilizeze încă o dată, unul este esențial: să oprească hemoragia de bani publici cauzată de corupţie, clientelism politic şi incompetenţă!

Dacă în cele câteva luni care au mai rămas până la alegeri vor face public, zi de zi, măcar câte un element al vastului mecanism prin care banii contribuabililor sunt fie furați, fie risipiți, precum și măsurile pe care le-au luat pentru a-l bloca, efortul lor va însemna un exercițiu de onestitate, competență și management fără precedent în România.

Cu sau fără pandemie și dincolo de măsurile de relansare a economiei, relația stat – cetățean tot va trebui resetată odată și odată. Dar, judecând după gravitatea crizei economice, acum avem nevoie de asta mai mult decât oricând.

Segmentul activ, implicat, responsabil al societății, cei care împing România înainte au nevoie ca de aer de o demonstrație de bună credință de anvergură, prin care statul să-și demonstreze solidaritatea cu ei. Și le vor fi alături celor care au curaj să o facă, indiferent cât de puternice sunt forțele care încearcă să profite de acest nou moment de răscruce.

Distribuie Distribuie Comentarii