Cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului din Hunedoara au fost numiți, începând din secolul al XIX-lea, momârlani, iar dacă în trecut numele lor era luat în derâdere, în prezent urmașii lor se mândresc cu originile străvechi ale comunității.

Ținutul momârlanilor din Hunedoara cuprinde mai multe așezări rurale, risipite la poalele munților Retezat, Parâng, Vâlcan și Șureanu, care se disting prin înfățișarea lor, dar și prin cultura și modul de viață al vechilor lor locuitori.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu deschiderea primelor mine de cărbune, Valea Jiului din Hunedoara a devenit un centru minier important, care s-a dezvoltat treptat, atrăgând zeci de mii de oameni din toate colțurile țării.

Cu timpul, numărul noilor veniți în regiunea din sudul județului Hunedoara l-a copleșit pe cel al familiilor băștinașe, ocupate, în general, cu creșterea animalelor.

Momârlanii și-au păstrat însă locul aparte în ținutul minier, chiar și după un secol și jumătate de când a început marea transformare a ținutului sălbatic al Văii Jiului.

Iată câtva lucruri uimitoare specifice momârlanilor:

Casele momârlanilor, înființate în locuri greu accesibile

Momârlanii își construiau casele în locuri greu accesibile, în genereal pe coamele unor dealuri. Un astfel de loc este Dealu Babii din Hunedoara (video), un cătun pitoresc aflat la marginea municipiului Vulcan, unde unele dintre casele și anexele din gospodăriile momârlanilor datează de peste un secol și jumătate.

„Toate casele erau de lemn, cu structură de piatră, zidită la rece, cum se spune, adică doar cu pământ. Se făcea un fel de clacă și mergeau cu căruțele trase de cai sau boi pentru a duce materialele pe dealuri: piatra de râu sau cleanțurile (spărturi de stânci). Ridicarea unor case dura foarte mult pentru acele vremuri. Lemnul era foarte bine ales, mesteacăn uscat este la noi, care era cioplit. Aici sunt case vechi de momârlani, unde lemnul din care au fost clădite este atât de tare, încât săreau scântei din drujbă, când am încercat să-l tai”, povestește un momârlan din satul Dealu Babii din Hunedoara.

Vechii locuitori din ținutul momârlanilor și-ar fi construit casele, cred urmașii lor, departe de drumuri, din cauza războiului, pentru că nu au vrut să fie expuși. Într-o zonă retrasă din satul Dealu Babii din Hunedoara, dar și în apropierea altor așezări de munte, sunt peșteri care au fost folosite în trecut ca adăpost pentru localnici și pentru animalele lor.

Obiceiurile momârlanilor

Unul dintre obiceiurile momârlanilor, păstrate de-a lungul timpului este îngroparea morților în grădinile și livezile gospodăriilor.

„Făceau acest lucru pentru că țineau foarte mult la pământul lor, așa încât ca acesta să nu fie vândut, acolo își îngropau morții”, spune un localnic din satul Dealu Babii din Hunedoara.

Unii localnici cred însă că astfel, sufletele morților vor avea parte de mai multă liniște aproape de casă.

„Originalitatea satului o constituie pe lângă altele şi inexistenţa unui cimitir pentru toate cătunele. Fiecare familie îşi îngroapă morţii în grădina cu pomi, ca peste câţiva să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul, nu întâlneşti acel stimulent şi acea întrecere dintre urmaşi pentru îngrijirea mormintelor omenirea celor dispăruţi, atât de obişnuite în satele cu cimitir. Românilor însă niciodată nu le-a trecut prin minte gândul de a îngropa toţi morţii într-un cimitir al satului. Tendinţa spre izolare este evidentă şi pe această cale. Oricare familie prin înaintaşi şi-a înfipt adânc rădăcinile în bucata de pământ pe care trăiește”, arăta sociologul Ion Vintilescu, în lucrarea „Merișor, un sat de momârlani” (1937).

Momârlanii, urmașii pletoși ai dacilor

Originea cuvântului momârlan a stârnit unele controverse. Termenul este amintit în publicații din secolul al XIX-lea care aminteau că momârlanii erau numiți astfel pentru că purtau plete lungi.

Sociologul Ion Vintilescu explica numele ca fiind unul peiorativ acordat de ceilalți săteni, mai înstăriți din Țara Hațegului, oamenilor „care trăiesc singuratici, la munte”.

„Portul românilor din văile Jiiurilor ni se înfățișăză astfel: bărbații își lasă păr lung și pentru aceea se numesc în batjocură „momârlani“. Vara poartă pălării cu margini late, iarna căciuli, care se numesc clăbețe sau căițe, ca în Valea Hațegului. Pe acestea le fac ei înșiși din piei de miel albe sau negre și sunt forte mari și la fund mai late, ca la gură. Cămeșile le sunt lungi, până la genunchi și cu mâneci largi, românești; Peste cămașă se încing cu șerpare late, (pe cari le numesc brâie), apoi au ieptare înfundate, ori deasupra șube de pănură albă; iarna purtă și cojoace scurte. În picioare portă opinci, unii au și călțuni de pănură grasă”, informa Gazeta Transilvaniei, într-un articol despre momârlani, în 1897.

Femeile purtau cămăși de pânză, pe care le împodobeau cu cusături și cu mărgele. Părul și-l împleteau în conci sau cosițe. „Iarna femeile portă și așa numita șubă muierescă, lungă pănă în pământ și făcută din pănură albă”, informa publicația.

Înfățișarea și portul tradițional al momârlanilor i-a făcut pe mulți autori să-i descrie ca fiind urmașii dacilor, înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian.

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol dedicat românilor.

Fluierul, accesoriul nelipsit al momârlanilor

Momârlanii, de la mic la mare, erau nedespărțiți de fluier. Îl foloseau pentru a-și alina singurătatea în timpul petrecut pe munte, cu animalele, ori în zilele de sărbătoare.

„Un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf ne-a purtat înapoi în timpurile Arcadiei (n.r. o regiune antică a Greciei) şi probabil şi el reprezintă o populaţie la fel cu cea care era aici în urmă cu 2.000 de ani”, scria geologul englez David Ansted, în 1862.

„Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi sătenii ştiu să zică din fluier”, arăta sociologul Ion Vintilescu.

Caii, cele mai dragi animale ale momârlanilor

Din cele mai vechi timpuri, ocupația tradițională a momârlanilor a fost creșterea animalelor, iar caii aveau un loc aparte în viața lor.

Erau folosiți ca animale de povară, cu care coborau pe potecile abrupte spre târgurile așezărilor din Valea Jiului și Țara Hațegului.

„Românii de pe Jiuri umblă pe căile lor de munte mult călare: femeile călăresc ca și bărbații și în privința acesta seamănă cu moațele din Munții Apuseni”, informa Gazeta Transilvaniei, în 1897.

Aproape în fiecare gospodărie de momârlani se găsea cel puțin un cal, povestesc localnicii din satul Dealu Babii din Hunedoara.

„Şi în acest iad negru al „Petroșanilor, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, scria istoricul Nicolae Iorga, despre momârlani.

Cele mai multe familii de momârlani au rămas în cătunele din vecinătatea celor șase orașe ale Văii Jiului (Petroșani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani), în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc.

Alte familii de crescători de vite și oi trăiesc în cătunele din Munții Șureanu, traversate de pâraiele care coboară în vale, traversând satele Bănița, Baru și Pui, înainte de a se revărsa în Strei.