La sfârșitul Evului Mediu, regiunile istorice ale României se înfățișau călătorilor străini într-o atmosferă exotică, umbrită însă de violența obișnuită a societății. Mii de oameni erau uciși în dorința voievozilor de a reduce criminalitatea.

Paul de Alep, un cleric sirian care a călătorit la mijlocul secolului al XVII-lea în Moldova și Muntenia a rămas impresionat de măsurile dure pe care domnitorul Vasile Lupu le luase pentru a-i descuraja pe răufăcători.

Vasile Lupu (1595 - 1661), considerat de istorici drept unul dintre voievozii „străluciți” din trecutul românilor, acționa la fel de ferm împotriva răufăcătorilor precum o făcuse mai devreme Vlad Țepeș (1431 - 1476) în Muntenia.

Despre „Dracula”, i storicii arătau că, ajutat de mercenarii săi, pornise un adevărat război împotriva hoților și răufăcătorilor, cărora le pregătea pedepse sadice, prin tragerea în țeapă - o metodă de tortură inspirată de practicile turcești și persane. Mii de oameni au sfârșit în acest fel, în urma pedepselor ordonate de domnitorul muntean.

„În decurs de un an, drumurile muntene erau atât de sigure încât o pungă pierdută plină cu monede de aur putea rămâne neatinsă în mijlocul unei intersecții aglomerate”, arăta istoricul Ion Grumeză.

Vasile Lupu a acționat la fel de dur, însă a avut nevoie de mult mulți ani pentru a reduce infracțiunile în Moldova. Paul de Alep, oaspetele său de la Curtea domnească din iași, afirma că în timpul domniei sale de peste două decenii, au fost condamnați la moarte peste 14.000 de oameni.

„El nu osândea la moarte pe un vinovat de la prima sa crimă. Mai întâi punea să-l bată şi să-l însemne cu fierul roşu, făcea cunoscut în mod public crima lui, apoi îl slobozea. Pentru a doua faptă, punea să i se taie o ureche. A treia oară, cealaltă ureche. A patra oară punea să îl execute”, scria Paul de Alep, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Cei care furau din avutul bisericii şi cei acuzaţi de infracţiuni grave erau condamnaţi la moarte fără a mai primi pedepse graduale. Iar printre condamnați se numărau și preoți acuzați că ar fi condus bandele de hoți.

Nici femeile nu scăpau de pedepsele aspre ordonate de voievod.

„Cât despre femeile şi fetele lor, ele sunt lipsite cu totul de sfială şi de cinste. El, domnul, obosise tăindu-le nasul, făcând cunoscut în mod public crimele lor şi înecându-le cu miile, totuşi a rămas neputincios”, scria Paul de Alep în jurnalul său de călătorie.

În timpul domniei lui Vasile Lupu, adăuga acesta, ca urmare a asprimii cârmuririi sale, femeile puteau purta salbe de galbeni şi puteau merge oriunde voiau, fără teamă.

Ocnele, pedeapsa cea mai dură împotriva hoților

Pedepse la fel de dure le erau aplicate răufăcătorilor din Țara Românească, aflată atunci sub conducerea voievodului Matei Basarab (1580 - 1654). Femeile puteau fi condamnate la moarte, prin înec, iar bărbații erau uciși sau aruncați în ocne, scria călătorul sirian.

„Se ştie că fetele şi tinerele din Ţara Românească sunt caste, neprihănite şi virtuoase. Dacă vreo faptă de ruşine ajunge să fie cunoscută, bărbaţii sunt condamnaţi la închisoare pe veci, în ocne, de unde nu este scăpare, iar femeile sunt condamnate să fie înecate”, afirma Paul de Alep, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române”.

Unul dintre locurile cele mai înfricoșătoare unde erau trimiși osândiții în secolul al XVII-lea erau minele de sare din apropierea Râmnicului.

„Aici am văzut o priveliște care îți rupe inima, căci atunci când acești sărmani nenorociți au ieșit din ocnă, noi nu îi puteam privi în nicio altă lumină, decât doar ca pe niște strigoi care se scoală din mormânt, dintre morți. Dumnezeu să îți ajute în nenorocirea lor”, scria Paul de Alep.

Și în Transilvania, salinele au devenit destinații finale pentru condamnați. La mijlocul secolului al XVII-lea, hoții și criminalii erau trimiși în adâncurile ocnei din Turda, unde erau puși să taie sarea, arăta cronicarul turc Evlya Celebi.

„Ei sunt o categorie de ființe ce nu seamănă deloc cu oamenii. Sunt niște ticăloși în chip de sălbatici. Sparg munții nesfârșiți cu ciocane mari și scot sarea făcând peșteri și gropi. De aici se obțin 40.000 de galbeni, ceea ce înseamnă un venit mare”, arăta cronicarul otoman care a călătorit în Transilvania, în jurul anului 1660.

Ocnele era rezervate nu doar hoților, dar și prizonierilor otomani, arăta Evlya Celebi, cel care însoțise armata sultanului în acțiunile militare din ținuturile actuale ale României. Eliberați din întunericul lor, foarte puțini din turcii aruncați în ocne, „niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul” - așa cum le descria cronicarul, foarte puțini au mai supraviețuit odată ieșiți la lumina zilei.

Castelele și cetățile medievale din Transilvania erau dotate cu închisori, săli de tortură și beciuri destinate răufăcătorilor, iar principii foloseau prilejul execuțiilor publice pentru a-și spori autoritatea.