Catolicismul și ortodoxismul, două dintre cele mai importante culte religioase din lume, au apărut acum aproximativ un mileniu, în urma unei fracturi în rândul bisericii creștine. Motivele au fost mai ales politice, o luptă acerbă pentru influență între liderii religioși, dornici de puterea supremă.

Marea Schismă a avut loc în anul 1054 FOTO Adevărul

După două secole de persecuții religioase, prin Edictul de la Milano, din anul 3143 d Hr, semnat de Constantin cel Mare și Licinius, creștinismul era tolerat în Imperiul Roman. Mai mult decât atât în anul 386 d Hr, împăratul Teodosie I a transformat creștinismul în religie oficială a Imperiului Roman, singura acceptată și legală. Politeismul avea să fie abolit, iar cultele păgâne scoase în afara legii. Din acel moment biserica creștină se putea dezvolta în voie. Din 386 d hr și până în anul 1054 d hr, exista doar o singură biserica creștină, oficială și legală, cu o doctrină comună, bazată pe învățăturile Cristice , ale Apostolilor și cele ale marilor personalități religioase creștine din primele secole după Hristos. În anul 1054, va avea loc însă o ruptură definitivă în sânul Bisericii Creștine, o ruptură care va influența și schimba istoria Europei, dând naștere principalelor culte creștine de pe bătrânul continent, catolicismul și ortodoxismul. Deși aparent a fost vorba despre o distanțiere doctrinară și o ruptură bazată pe elemente dogmatice și diferențe de practică religioasă, în realitate Marea Schismă a avut la bază dorința de putere supremă dar și de avere a marilor lideri religioși.

Prăbușirea Imperiului Roman și fracturarea Bisericii creștine

Cât timp Imperiul Roman a rezistat ca structură politică, creștinismul a reușit să-și mențină la rândul său unitatea cu mare centre religioase care comunicau destul de lejer între ele, datorită sistemului roman de drumuri dar și de comunicare. Odată cu prăbușirea Imperiului Roman și izolarea una față de cealaltă a marilor centre religioase a condus inevitabil la diferențe și discordie. Fără drumuri sigure, cu teritorii întregi stăpânite de populații barbare, marile centre religoase creștine au început să se dezvolte independent și implicit să-și creeze tradiții religioase diferite. Influențate și de culturile și limbile autohtone. După prăbușirea Imperiului Roman, Biserica Creștină era împărțită în cinci zone distrincte, cinci patriarhii, fiecare controlată de propriul lider religios. Cele cinci patriarhii erau : Roma, Antohia, Ierusalim, Alexandria și Constantinopol. Dintre acestea, cele mai puternice erau cele de la Roma și Constantinopol, dat fiind că după împărțirea imperiului din anul 395 d Hr, au servit drept capitale ale Vestului și respectiv Estului. După căderea Imperiului Roman , patriarhia de la Roma, a păstrat limba latină dar și tradițiile vest-latine. În același timp, în partea estică, în patriarhia de la Constantinopol a fost adoptată treptat limba greacă, mai ales odată cu elenizarea culturii romane din aceast zonă și constituirea Imperiului Bizantin.

Diferențe dogmatice, tradiții diferite

Inevitabil, în contextul „veacurilor întunecate” marcate de războaie, instabilitate și legături precare între vest și est, cele două mari zone religioase au evoluat diferit din anumite puncte de vedere. Au apărut, de exemplu, diferențe dogmatice. Una dintre primele fracturi dintre vestul și estul creștin, a avut loc în perioada 482-519 d Hr, considerată „schisma acaciană”, în legătură cu natura încarnării lui Iisus Hristos, urmată de o altă fractură, în secolul al IX lea, numită „schisma photiană„.

Totodată au început disputele privind celibatul preoților. În vest, slujitorilor bisericii le era interzis să se căsătorească, în timp ce în est, sub patronajul patriarhiei constantinopolitane, preoții aveau voie să se căsătorească, doar o singură dată. Au urmat discuțiile legate de Împărtășanie. Latinii de la Roma foloseau azima, în timp ce constantinopolitanii, pâinea dospită. Una dintre cele mai intense disputate s-a legat de filioque. Adică despre emanația Duhului Sfânt. Patriarhul de la Roma, sau Papa cum era cunoscut în vest, susținea, alături de teologii creștini din acea zonă, faptul că Duhul Sfânt emana nu doar de la Tatăl ci și de la Fiul. La conciliile de la Toledo din secolele V și VI d Hr, papa a modificat și Crezul, elaborat în anul 381 d hr, la celebrul Conciliu de la Niceea. Papa de la Roma a adăugat formula ”Duhul Sfânt care de la Tatăl și Fiul purcede”. Evident acest aspect teologic a stârnit nemulțumirea patriarhului de la Constantinopol și a teologilor răsăriteni.

Setea de putere a rupt Biserica Creștină

Diferențele doctrinare nu au cântărit la fel de mult ca dorința de putere în sânul Bisericii Creștine. Așa cum arată evenimentele dar și documentele vremii, Biserica Creștină s-a rupt în două din cauza ambițiilor și a dorinței de putere a liderilor religioși. Încă de la începuturile Bisericii Creștine patriarhul de la Roma și cel de la Constantinopol și-au disputat întâietatea. La fel și cele două centre religioase. Inițial, patriarhul de la Roma a primit titlul onorific de „primul între egali”, dar fără o autoritate legală asupra celorlalți patriarhi. Patriarhul Constantinopolitan dar și liderii bizantini au acceptat tacit această distincție onorifică a Romei fiindcă doreau sprijin pentru posesiunile lor din Italia.

După ce bizantinii au reușit să-i creștineze pe slavi, puterea lor politică crescând, nu au mai acceptat „primatul” Romei. Ba chiar, Patriarhul de la Constantinopol și-a luat titlul de patriarh ecumenic, adică de lider universal. A urmat o luptă acerbă asupra popoarelor păgâne care trebuiau creștinate, fiecare trimițându-și misionarii pentru a-i converti. Popoarele convertite fie de est, fie de vest, însemnau putere politică dar și financiară. În secolul al XI lea atât Patriarhul de la Constantinopol cât și Papa de la Roma se considerau liderii supremi ai creștinătății. Fractura a fost provocată de o serie de incidente politice. Normanzii din Italia de Sud, aflați în sfera de influneță religioasă a Papei de la Roma, s-au apucat în anul 1050 să-i oblige pe bizantinii din sudul Italiei să treacă la cultul latin. Patriarhul constantinopolitan Mihail Cerularios, drept răzbunare cere bisericilor latine din Constantinopol să renunțe la azimă dar și la filioque.

După ce preoții latini au refuzat, patriarhul a ordonat închiderea bisericilor latine. Conflictul religios aproape s-a transformat în conflict militar, după ce normanzii începuseră să amenințe puternic estul. În anul 1054, Papa Leon al IX lea a trimit o delegație condusă de cardinalul Humbert la Constantinopol, pentru a stinge conflictul. A fost însă o întâlnire dezastruoasă marcată de orgolii și stângăcii nepotrivite unor fețe religioase. Cardinalul Humbert nu folosește saluturile uzuale din sânul Bisericii iar patriarhul Cerularios refuză să mai negocieze. Humber obține bula papală și îl excomunică pe patriarhul de la Constantinopol. La rândul său, Patriarhul îl excomunică la rândul său pe Humbert dar și pe Papa Leon al IX lea. Biserica Creștină s-a rupt în două. Drept răzbunarea, Papa Nicolae al II lea, dă mână liberă normanzilor lui Robert Guiscard să atace Constantinopolul.