Istoria exactă a săpunului s-a pierdut în timp, dar acesta a avut întotdeauna un rol determinant în societate. Acum este unul dintre produsele fără de care nu ne putem imagina existența.

Cele mai vechi înregistrări scrise despre substanțe asemănătoare săpunului datează din jurul anului 2500 î.Hr. în Mesopotamia. Tabletele de argilă indică faptul că sumerienii foloseau apă și carbonat de sodiu, o sare sub formă de pulbere, cum ar fi cenușa vegetală, pentru a se curăța.

De asemenea, ar fi fost descoperit un papirus antic medical din Egipt pe care erau notate proprietăţile uleiurilor vegetale în amestec cu sărurile alcaline, din care reieşea o substanţă similară cu cea a săpunului.

Dar săpunul nu a fost folosit pentru curăţare încă de la început. În Egipt era recomandat de medici pentru tratarea bolilor de piele. De asemenea, săpunul a fost folosit pentru curăţarea ţesăturilor şi firelor pregătite pentru ţesut şi abia mai târziu acesta a început să fie folosit pentru igiena personală.

În anul 600 î.Hr., fenicienii foloseau pentru a face săpun seu de oaie şi cenuşă rezultată după arderea copacilor. Se pare că compoziţia utilizată de romani conţinea inclusiv urină.

Înainte ca săpunul să devină curent în igiena personală, „ar fi fost mulți oameni care miroseau foarte rău”, a declarat Judith Ridner, istoric la Universitatea de Stat din Mississippi, pentru Live Science.

Deși, în prezent, săpunul conține multe ingrediente suplimentare, săpunul de bază avea un amestec destul de simplu. Era o sare a unui acid gras, adică o „combinație de alcali - un compus solubil în apă - și o grăsime”, a declarat Kristine Konkol, chimist la Universitatea de Stat din Albany, pentru sursa citată.

Această formulă a fost cheia săpunurilor premoderne în civilizațiile antice. Iar ingredientele de bază au fost plantele, grăsimea de la sacrificarea animalelor și uleiuri în amestec cu nisipul și cenușa de lemn.

Formele antice de săpun sunt greu de urmărit de către istorici din cauza unei importante bariere: „Săpunul se degradează”, a spus Seth Rasmussen, istoric chimist la Universitatea de Stat din Dakota de Nord, care a mai adăugat: „Putem folosi datarea chimică și arheologia, dar asta necesită ca mostrele să fi supraviețuit de când au fost produse pentru prima dată până acum”.

Se consideră că Imperiul Akkadian din regiunea Mesopotamia a folosit un amestec de plante, cum ar fi palmierul de curmal, conul de pin și o plantă numită tamarix. Un astfel de amestec este în concordanță cu ingredientele de bază ale săpunului modern: un alcali, cum ar fi tamarix-ul, un ulei, cum ar fi curmalul și un abraziv, cum ar fi conul de pin, au explicat Konkol și Rasmussen în lucrarea lor despre săpunul în antichitate.

„Nu există de fapt atât de multă diferență între săpunul modern și săpunul antic”, a spus Judith Ridner.

Oamenii de știință consideră că săpunul a fost creat neintenționat. Grecii antici și romanii au adoptat o abordare ușor diferită a scăldării. După ce s-au clătit în apă, s-au spumat în uleiuri de măsline parfumate.

„De multe ori, uleiurile aveau extracte de plante în ele care ar fi aromate”, a spus Rasmussen. „Deci, în aceste perioade, uleiurile erau folosite ca parfumuri”.

Majoritatea acestor amestecuri de săpun au fost folosite pentru curățarea textilelor, mai degrabă decât a corpului uman. „A fost într-adevăr mai mult un proces industrial decât o problemă de curățenie”, a mai spus Rasmussen.

Istoricii nu sunt foarte siguri când scăldatul cu săpun a devenit mai obișnuit, dar în lumea occidentală se preconizează că a apărut între începutul și mijlocul anilor 1800, a estimat Ridner.

Cererea de săpun a explodat în timpul Primului Război Mondial.