Diplomația a fost principală armă a românilor în procesul închegării și obținerii independenței statului român modern. Deși a fost popularizat faptul că românii și-au câștigat libertatea și teritoriile mai ales cu arma-n mână, specialiștii arată că de fapt atuul românesc modern a fost diplomația.

Mai ales propaganda din timpurile naționalismului de factură comunistă a inoculat în mentalul colectiv că românii au reușit să făurească România modernă cu arma în mână și că de fapt independența și Unirea ar fi fost câștigate în special pe câmpul de luptă.

În realitate, însă, aproape toate marile evenimente care au dus la înfăptuirea Micii Uniri și a Marii Uniri din 1918, plus depășirea altor momente de cumpănă, precum anul 1866, au fost rodul diplomației românești, a unor generații fantastice de intelectuali și patrioți români care au știut să convingă Marile Puteri de justețea cauzei românești.

Mica Unire, rezultatul unui noroc exploatat cu măiestrie de patrioții români

La mijlocul secolului al XIX-lea, din punct de vedere politic și militar , Moldova și Valahia se aflau sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc. Iar rușii visau deja să transforme principatele în gubernii.

Nimic nu anunța o îmbunătățire a situației Principatelor. Nici măcar prima constituție modernă, ce prefigura mai degrabă o pregătire de integrare în sistemul imperial țarist. A venit însă un moment incredibil. Un noroc care avea să fie exploatat magnific generația de intelectuali patrioți de la 1848. Este vorba despre Războiul Crimeei.

În anul 1853, rușii îi atacă pe turci, și declanșează un război pan-european. Marile puteri europene dar și alte state tinere au sărit în ajutorul turcilor, îngrijorați de planurile expansioniste rusești. Rușii au capitulat în cele din urmă iar la Congresul de la Paris din 1856, pentru prima dată soarta principatelor a fost pusă pe tapet.

„A fost o şansă unică în condiţiile în care occidentalii doreau organizarea unei bariere în faţa expansionismului rus în Europa.Principatele au fost văzute ca o extensie a Europei moderne în estul Europei. Practic, începând cu 1856 (n. red.: anul încheierii războiului) spaţiul românesc extracarpatic se regăseşte pe harta politică europeană. Principatele nu mai sunt un teritoriu otoman în sensul strict al cuvântului, ci un teritoriu european intrat în garanţia colectivă a Marilor Puteri. Problema reorganizării Principatelor la Congresul de Pace a reprezentat o oportunitate extraordinară. Refugiaţii, în special cei munteni, au făcut un lobby insistent pe lângă Napoleon al III-lea (n.red.: împăratul Franţei) pentru unirea Principatelor sub garanţie franceză, văzută drept unica modalitate de a scăpa de sub protectoratul rus sufocant”, a precizat profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor.

Cu o iscusință aparte, diplomații români trimiși să convingă reprezentații Marilor Puteri de justețea cauzei românești, au reușit să obțină dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor din 1859. Ba chiar, au reușit recunoașterea Imperiului Otoman în 1861. A fost prima mare victorie a diplomației românești și începuturile României moderne.

Principatele pe muchie de cuțit

Un alt moment critic al devenirii României moderne a fost anul 1866 . Domnia autoritară a lui Cuza, viața scandaloasă dar și lipsa reformelor radicale, tranșante în societatea românească au adus mari probleme pe plan intern. În plus, Marile Puteri adverse unirii, precum Imperiul Otoman, dar mai ales Rusia, doreau să desfacă Unirea, mai ales că aceasta era valabilă doar pe timpul domniei lui Cuza.

În februarie 1866, oamenii politici și intelectualii români și-au dat seama că această construcție politică, Principatele Unite, este fragilă și trebuia găsit un punct de stabilitate. Era vorba în special de un principe dintr-o dinastie puternică europeană care să ofere prestigiu și totodată securitate Principatelor Unite. Procedeul era riscat, foarte riscant.

Primul pas a fost abdicarea forțată a lui Cuza. Fostul domnitor al Principatelor Unite a luat calea exilului forțat de o coaliție politică. În locul său a fost numită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Principatele erau însă pe marginea prăpastiei. Aveau doar trei luni la dispoziție să găsească un principe.

Altfel, Rusia și Imperiul Otoman ar fi invadat Principatele. „Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”.

Inițial diplomații și oamenii politici români s-au îndreptat către un principe belgian, Filip de Flandra, dar acesta a refuzat. Mai apoi, s-au orientat către Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusacă, cât şi cu familia imperială franceză. Ion C. Brătianu a discutat la Dusseldorf cu Karl Anton de Hohenzollern și fiul său, Carol.

„În timpul acestei convorbiri, Brătianu, adresându-i-se în mod oficial în numele țării și a locotenenței domnești, i-a propus prințului coroana României, descriindu-i în continuare situația Principatelor și explicându-i clar ce multe pericole planează asupra acestora, dacă mai durează incertitudinea. În sfârșit, prințul a fost rugat stăruitor să ia o decizie favorabilă cauzei românești”, precizează Paul Lindenberg în „Regele Carol I al României”.

Deși a fost sfătuit de membrii familiei să refuze, Carol de Hohenzollern a fost convins în mod providențial de diplomația românească. Mai ales de Brătianu, care a știut să folosească mașinăria propagandei în favoarea cauzei românești.

„Știrea ce denota atâta certitudine l-a surprins pe prinț, ca și pe rudele sale; ea emana de la Brătianu care, grăbit să vină de la Paris la București, agitase acolo foarte energic problema alegerii. El trimisese și cu data de 16 aprilie 1866 o depeșă către principele Karl Anton în cuprinsul căreia se spunea că cinci milioane de români l-au ales ca domn pe prințul Carol și că în toate bisericile rugăciunile fierbinți ale clerului s-au unit cu cele ale poporului pentru a-l binecuvânta pe cel ales“, se arată în „Regele Carol I al României“, de Paul Lindenberg.

În cele din urmă Carol acceptă și devine domnitor al Principatelor Unite și mai apoi, după Războiul de Independență, rege al României, salvând situația și de fapt îndreptând Principatele pe drumul independenței.

România Mare, o reușită a diplomației românești

România Mare a fost poate cea mai importantă reușită a puterii diplomatice românești. Participarea României la Marele Război începând cu anul 1916 a fost un mare eșec. Cu o armată prost echipată, victimă a corupției de la nivelul statului român, dar și a nepotismului care domina clasa politică, România a fost victimă sigură.

În primul an de război, România a suferit înfrângeri catastrofale, pierzând Bucureștiul, capitala țării. Moldova, care gemea de refugiați, boli și foamete, era singura provincie care mai rezista, locul unde se retrăsese regele și Guvernul.

Anul 1917 vine cu o mostră de eroism românesc. Bine echipați de misiunile franțuzești dar motivați și de promisiunile cu împroprietărirea ale regelui Ferdinand, soldații-țărani ai României și-au arătat din plin valoarea reușind victoriile miraculoase de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Au reușit pe moment să oprească tăvălugul german. Cu toate acestea România nu mai putea rezista militar, așa că a încheiat pacea separată de la Buftea-București, cu Germania. S-a reîntors în război, pe ultima parte, reușind să prindă tabăra învingătorilor.

După încheierea păcii separate, România nu era privită cu ochi buni la conferințele de pace, de după război. A fost nevoie de un efort incredibil al diplomaților români, inclusiv pentru a primi recunoșterea de stat beligerant.

După numeroase negocieri eșuate, primul ministru român fiind efectiv dat afară de la discuții, cauza românească părea pierdută. A venit momentul providențial în care Regina Maria a decis să întreprindă o misiune diplomatică la Paris. A reușit în câteva zile, întâlnindu-se cu Clemenceau reprezentantul Franței, dar și cu Woodrow Wilson, președintele american, să convingă Marile Puteri, să susțină cauza românească. Ceea ce s-a și întâmplat.

Războiul de Independență pe de altă parte, a fost în bună parte, însă, obținut mai ales cu arma în mână, soldații români reușind să impresioneze o Europă întreagă prin eroismul lor.