După ce România a întors armele împotriva naziștilor, în 23 august 1944, și era condusă de Rege și de Guvernul Sănătescu, populația a crezut că armata sovietică vine să asigure libertatea, nicidecum să terorizeze și să prăduiască.

Cei aproape 15 ani de ocupație sovietică au asigurat terenul propice comunismului, populația fiind decimată și terorizată de noul regim. Astfel, într-o Românie jefuită de toate valorile economice și industriale, în care elita era în mare parte sub zodia oportunismului, comunismul s-a putut dezvolta fără opreliști timp de jumătate de secol.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Stelian Tănase vorbește despre felul în care a fost România abandonată de aliați în brațele lui Stalin, iar sovieticii au instaurat la București unul dintre cele mai brutale regimuri de ocupație din centrul și estul Europei. Această perioadă a fost surprinsă în cartea sa, „Zvonuri despre sfârșitul lumii. București, 1944-1953“, apărută la Editura Corint.

„Weekend Adevărul“: Între 1944 și 1958, România s-a aflat sub ocupația directă a trupelor sovietice, una dintre cele mai negre perioade din istoria noastră. Vorbind despre 1944, în ce măsură erau conștienți aliații și liderii statelor din estul Europei de adevăratele planuri ale lui Stalin?

Stelian Tănase: Ne amintim că premierul sovietic Molotov spunea că URSS-ul nu este interesat să se amestece în schimbarea regimurilor politice din țările est-europene și că aceste state își vor putea continua existența ca și până atunci. Era o minciună grosolană, pentru că tot de la Moscova avem informația că Stalin spusese clar că regimurile politice vor fi stabilite pe baza criteriului până unde va ajunge armata respectivă. Adică, dacă Armata Roșie ajunge până în punctul T, până acolo vor fi regimuri de tip comunist. Iar unde ajung armatele aliaților, adică armatele americane, britanice și franceze, ele vor stabili regimurile respective. Ceea ce s-a dovedit exact: până la Berlinul de Est, Praga, Budapesta, Belgrad, Sofia, București, Varsovia. Asta a fost harta regimurilor comuniste, pentru că Armata Roșie a ajuns până acolo.

Și atunci de ce s-a mai obosit Molotov să facă o astfel de declarație? Ce calcule ascundea?

De fapt, mințea, pentru că el știa foarte bine care era poziția Kremlinului, dar a dat așa o declarație de tip diplomatic pentru că voia să amețească puțin vigilența aliaților, adică anglo-americanilor, care dădeau mari ajutoare Uniunii Sovietice și trebuiau să le acorde în continuare. Stalin era chiar obsedat ca aceste ajutoare să continue chiar și după perioada războiului. Lucrurile au mers așa până când a apărut Planul Marshall, până când a început Războiul Rece, până când lucrurile s-au clarificat. Inițial, aliații, inclusiv URSS, au avut un interes comun, să-l învingă pe Hitler, dar până la urmă sovieticii au profitat de situație și și-au pus în aplicare planurile.

Care ar fi momentul marcant, momentul rupturii decisive între aliați, adică între ruși și ceilalți aliați ai lor?

S-ar putea interpreta în mai multe feluri, dar eu cred că momentul decisiv a fost la Potsdam când Stalin află de la Truman că americanii au făcut experiența reușită cu arma atomică. Atunci, cred că pentru Stalin a fost clar că nu va avea o pâine de împărțit cu aliații, cu americanii, că nu va continua această frăție militară și în perioada de pace, cum i-a mai fost clar că America va juca rolul marelui învingător al războiului, iar URSS risca să devină o putere de mână a doua, cel puțin până când își procura și el bomba atomică. Care s-a întâmplat în 1949, la sfârșitul lunii august.

„A fost o mare neînțelegere“

Când s-au înțeles în România și în celalalte state est-europene adevăratele planuri ale rușilor? A existat și speranța că rușii se vor retrage în scurt timp și că, așa cum le-a spus Molotov, fiecare țară și-ar fi reluat propria cale?

Aici a fost o mare neînțelegere. Nici la București, nici la Varșovia, nici la Budapesta, adică în tot estul și centrul Europei, intențiile sovieticilor nu au fost clare de la început. Pentru că ei veneau ca eliberatori, dar de fapt erau forțe de ocupație. Rușii aveau interesul să-și instaleze propriul regim, adică regimul bolșevic, și în țările respective. La început s-a jucat așa o comedie a bunăvoinței, erau comisiile aliate de control, era, cum să zic eu, ideea asta că ei erau eliberatori și încercau și ei să o cultive. Până a fost clar că au venit să jefuiască, au demontat industriile din România, Germania, Polonia și le-au mutat în URSS, deci era un jaf la scară largă. Plus că avem și comportamentul soldaților Armatei Roșii în raport cu populația locală – violuri, crime, jafuri, lucrurile astea nu puteai să le ascunzi atunci când se forma o opinie despre această situație. Așa că rușii și-au dat repede în petic.

Alături de ruși au venit în țară și diviziile Tudor Vladimirescu și Horea, Cloșca și Crișan, care au făcut o mare parte din treaba murdară și s-au ocupat inclusiv de contestatarii sovieticilor. Plus personaje precum Ana Pauker, care au devenit celebre. Până unde erau dispuși să meargă acești oameni pentru a sluji Moscova?

Au fost diviziile Tudor Vladimirescu și Horea, Cloșca și Crişan, folosite de ruși și în lupte. Prima a fost Tudor Vladimirescu. Și imediat cele două divizii au fost, să zic așa, instrumentul Armatei Roșii de a pune la respect populația. Dar cozi de topor erau mai curând comuniștii susținuți de Moscova, care făceau politică la București: Ana Pauker, Walter Roman, Leonte Tismăneanu, Leonte Răutu. Ei au fost principalele instrumente ale instalării regimului comunist. Pe acești indivizi s-au grăbit sovieticii să îi pună în capul ministerelor, al guvernului, al armatei.

Bucureștiul anului 1944, capitala supraviețuirii

Să ne oprim puțin la Bucureștiul anului 1944, spre finalul războiului. Cum arăta orașul, ce au găsit aici rușii?

În primul rând, orașul scăpase oarecum bine până spre sfârșitul războiului. Dar au fost două momente când Bucureștiul chiar a simțit ce înseamnă război: bombardamentul anglo-american din 4 aprilie, care a făcut prăpăd, au fost aproape 3.000 de victime, și bombardamentul german din zilele de 24, 25, 26 august, când aviația germană, ca o ripostă la arestarea lui Antonescu și a guvernului său, și mai ales a faptului că România schimbase tabăra, a bombardat Bucureștiul, mai ales zona de centru – Ateneul, Palatul Regal, Teatrul Național.

Au existat voci care au vorbit despre o anumită frustrare a rușilor, care și-ar fi dorit să lupte cu românii și după 23 august, apoi să intre triumfători, ca niște eliberatori în București. În ce măsură sunteți de acord cu istoricii care susțin această variantă?

Nu cred că problema a fost chiar aici. Aș spune că, pentru că regele l-a arestat pe Antonescu și că s-au schimbat guvernul și tabăra, rușii nu au putut să vină aici să facă un masacru și să pună imediat un guvern sovietic. Pe ei, partea cu un guvern-marionetă îi interesa cel mai mult, pregătiseră un guvern care era de la Moscova. Ei credeau că vor veni cu un guvern Ana Pauker, cu exilații de la Moscova și că, eventual, vor asezona puțin acest guvern cu 2-3 comuniști locali de la Doftana. Lucrurile s-au întâmplat însă altfel decât plănuiau rușii, pentru că regele l-a arestat pe Antonescu și a pus Guvernul Sănătescu.

I-a înfuriat mult acest lucru?

Trebuie să vă spun că la 16 septembrie, când Ana Pauker aterizează la Băneasa, trimisă de Gheorghi Dimitrov, șeful Cominternului, i-a certat pe comuniștii veniți s-o întâmpine. Ea a certat toată conducerea partidului că au dat lovitura și că s-au aliat cu regele și că, din cauza asta, vor trebui să mai aștepte o vreme până când puteau să preia puterea și să numească un guvern pur comunist. Ceea ce ulterior s-a și întâmplat. Deci problema rușilor era că, din cauza acestei situații, pentru că erau și aliații în joc aici, iar România devenise țară aliată, nu puteau să treacă direct să-și pună propriul guvern, așa cum au făcut în Bulgaria. La Sofia, ei au pus imediat un guvern comunist, i-au asasinat pe cei din vechiul guvern, i-au condamnat, au umplut pușcăriile cu politicieni. În România nu au putut face chiar imediat asta. România era o monarhie, avea un rege care tocmai instalase un guvern aliat.

Bucuria adusă de un armistițiu nesemnat

Cum a privit populația momentul intrării Armatei Roșii în țară și în București?

A fost un entuziasm general, pentru că lumea a înțeles că rușii ne eliberează și că războiul s-a terminat. Trebuie să vă spun că în seara de 23 august lumea s-a strâns în Piața Palatului, iar oamenii și-au manifestat entuziasmul și susținerea pentru rege, pentru noul guvern. Lumea a fost mulțumită, totul a venit ca o ușurare, să spunem așa, că dictatura militară a mareșalului Antonescu s-a terminat. Și lumea a înțeles că e pace și că am încheiat armistițiu cu rușii.

Și chiar așa era, semnaserăm deja armistițiul, așa cum le-a spus regele oamenilor, sau asta s-a petrecut mai târziu, așa cum au consemnat mulți istorici?

Nu era niciun armistițiu, nu se semnase nimic cu rușii. Deși comunicatul regal spunea că s-a încheiat armistițiul și că am schimbat tabăra, nu era tocmai exact. Da, schimbaserăm tabăra, asta era adevărat, însă armistițiul nu era încă semnat. Și a mai trecut ceva timp până să fie semnat.

Din ce motiv a ales regele să procedeze astfel?

Regelui nu am putea să-i reproșăm asta, nu a făcut-o cu intenție. De fapt, el a făcut această declarație, celebrul comunicat de la radio de la ora 10:00, pentru că era textul pe care i l-au dat partidele istorice, care au negociat acest comunicat. El era un rege constituțional, trebuia să citească declarația care îi fusese dată. Dar armistițiul nu era încheiat la 23 august. Au mai trecut aproape trei săptămâni până când s-a semnat: pe 12 septembrie, la Moscova, de o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu și Barbu Știrbey.

Sferele de influență, aliniate la Teheran

S-a spus că armistițiul a fost unul total nefavorabil, dar că România nu mai avea de ales. Așa au stat lucrurile?

De fapt, nu era niciun armistițiu, era un dictat! La fel cum ni s-a dictat la Viena în ’40. Rușii au dat textul și românii l-au semnat fără să poată să obiecteze la niciun articol. Erau condiții împovărătoare, România era obligată să plătească datorii uriașe, pagube de război imense, era ceva greu de descris.

Totuși, armistițiul a fost semnat și cu aliații vestici. Nici ei nu au avut niciun fel de obiecții față de condițiile impuse în primul rând de URSS sau au fost perfect de acord cu sovieticii?

Da, putem spune că practic nici ceilalți aliați, mă refer la occidentali, nu au făcut absolut nimic, nu au mișcat un deget să ne ajute. Au acceptat tot ce au scris sovieticii în armistițiu. Nu trebuie să vă mai spun că, de fapt, exista deja o înțelegere între aliați care își împărțiseră deja zonele de influență și era clar că România era în partea sovietică. S-a spus că s-au înțeles la Ialta, și mai apoi la Potsdam, dar în realitate deja stabiliseră multe dintre aceste lucruri. Această împărțire a fost tacit sau explicit încheiată încă din 1943, de la Teheran.

Dacă aliații occidentali erau indiferenți la suferințele Estului, iar regele și politicienii români nu știau exact ce avea să urmeze, cât timp a durat păcăleala, cât timp au jucat rușii teatru ca să inducă în eroare autoritățile române și opinia publică?

Ei nici măcar nu își puneau problema să păcălească. Ei erau o armată de ocupație, aveau divizii de tancuri. Vă amintiți o replică adresată Papei de ruși: „Câte divizii are Papa?“. Le-a arătat apoi Papa câte divizii are în 1989, când a dat jos toate regimurile comuniste deodată, iar în 1991 s-a prăbușit și URSS-ul. Totul fără ca Papa să aibă vreo divizie. Rușii nu înțelegeau foarte exact situația, considerau că totul este dat de diviziile de tancuri. Problema este că s-au dus acasă după război și abia atunci au realizat că trebuiau să-și plătească și populația, să facă pâine, să facă apartamente, să facă școli, și s-a dovedit că nu erau în stare. Nu contează numai să ai muniție și tancuri.