Libertatea de a-ți alege persoana alături de care vrei să îți petreci viața – o normalitate astăzi – nu a fost dintotdeauna ceva garantat, ci părinții au avut ultimul cuvânt de spus, iar dragostea nu era neapărat pe primul loc.

Dacă în prezent există diverse prilejuri în care tinerii se pot întâlni și cunoaște, chiar dacă sunt din zone diferite ale țării, în trecut lumea satului era sfântă – feciorii și mândruțele se cunoșteau sub atenta supraveghere a părinților și doar cu acordul lor puteau merge mai departe să formeze un cuplu, sub cupola căsătoriei. În sate, unde toți locuitorii se cunoșteau între ei „cine ar putea spuie cum fac flăcăii cunoștință cu fetele! Când îs dintr-un sat, se mai încape cunoștință?“. Dacă tinerii erau din alte sate, se vedeau la hore, praznice și la muncă, menționează etnograful Artur Gorovei în volumul „Datinile noastre“. „În Bucovina și în Transilvania, prin unele locuri, se obișnuiește ca în fiecare an, la începutul Câșlegilor, să se facă o petrecere, la casa unui fruntaș din sat, la care petrecere, numită bere sau berean, în Bucovina, și ospățul feciorilor, în Transilvania, se adună fetele cărora le-a venit vremea de măritat și băietanii care ies pentru întâia dată în lume“, mai precizează etnograful.

Unul dintre lucrurile care se respectau cu sfințenie era formarea noului cuplu în satul în care au crescut: „De obicei, căsătoriile se fac între fetele și flăcăii din același sat. Prin unele locuri se obișnuiește a se căsători tinerii din anumite sate deosebite. Totuși, dacă au preferință pentru flăcăii din satele lor, țăranii își dau bucuroși fetele și după flăcăii din alte sate, mai cu seamă dacă-s mai de viță ori mai cuprinși“, explică Artur Gorovei.

Mireasa și mirele, pe alese

Însă nici fata, nici feciorul nu acceptau un partener sau o parteneră orișicum, ci fiecare trebuia să îndeplinească anumite standarde care indicau într-o oarecare măsură ce fel de cuplu vor forma. Folcloristul și etnograful Marian Florea Simion explică în volumul „Nunta la români: studiu istorico-comparativ etnografic“ ce calități trebuiau să aibă atât fata, cât și feciorul. Astfel, „o fată mare, care voiește să se mărite până nu a deveni fată bătrână, trebuie să posede următoarele însușiri principale, și anume: să fie onestă, statornică, sârguincioasă, strângătoare, grijulie, isteață, înțeleaptă, frumoasă și mai presus decât acestea sănătoasă“. În ceea ce îl privește pe fecior, aceleași însușiri care se pretindeau de la fată se pretindeau și de la el, „cu acea deosebire numai că pe frumusețea mirelui nu se pune atâta preț ca pe a miresei, de unde se vede că s-a născut apoi și proverbul nu prea măgulitor: bărbatul să fie puțintel mai frumos decât dracul“.

De asemenea, așa cum mireasa este atent aleasă de fecior, așa și acesta este supus rigurozității tinerei, însă prin părinții acesteia, singurii care puteau decide dacă sunt sau nu de acord să-și dea fata – „ei caută totdeauna ca acesta să fie nu numai cu stare, ca să aibă cu ce-și susține familia, și totodată și statornic, sârguincios, sănătos, ca să nu-și nefericească copila dând-o după un om bolnăvicios sau istrăvitor“.

Măritiș local

„Weekend Adevărul“ a discutat cu sociologul Ciprian Voicilă de la Muzeul Național al Țăranului Român pentru a afla mai multe detalii despre cum se făcea alegerea fetei. „Se poate spune că în satul românesc existau niște legi nescrise. Una dintre ele spunea că trebuie să te însori sau măriți în satul tău. Dacă erai tată, era preferabil să procedezi la fel. Era rușine, te făceai de ocară dacă îți dădeai fata din sat. Multe cântece deplâng soarta fetei nevoite să plece și să viețuiască printre străini“, a explicat sociologul.

Și etnograful Artur Gorovei menționează faptul că fata ar fi trecut multe cu vederea și s-ar fi deprins cu toate, chiar cu un bărbat mai slutișor, numai un lucru să nu i se întâmple: să nu iasă din satul ei. De asemenea, fetele nu se dădeau oamenilor „străini de lege“, adică de altă naționalitate, și nici celor care erau „prea înrudiți“ cu ea. Etnograful menționează faptul că „poporul român știe că amestecătura de sânge distruge familia, că copiii născuți din părinți care sunt într-un grad de rudenie prea apropiat devin neputincioși, infirmi“. Astfel că, în anumite regiuni, se respectau vechile legi: căsătoria era interzisă între rude până la a șaptea spiță, iar „în unele locuri, pe unde a pătruns mai mult civilizația, păcatul acesta se socotește numai până la a patra spiță“.

Doar cu acordul părinților

Odată ce tinerii făceau cunoștință și își împărtășeau dragostea, veneau următoarele etape: „cererea consimțământului părinților, trimiterea pețitorilor la casa fetei, stabilirea nunții, stabilirea zestrei, ospățul sau petrecerea cu lăutari, la sfârșitul căreia tânăra mireasă pleca, însoțită de zestrea primită, fie la casa mirelui, fie la noua lor casă. Când zicem zestre, ne gândim automat la mireasă. Dar și mirele era înzestrat: cu o căruță cu boi sau cai, cu o bucată de pământ“, a explicat sociologul Ciprian Voicilă.

Consimțământul părinților din ambele părți era cu atât mai important cu cât se credea faptul că cine se căsătorește contra voinței acestora „nicicând nu poate să aibă noroc, căci scurt timp după aceea îl bate Dumnezeu“, după cum explică etnograful Simion Florea Marian. Totodată, acordul părinților era important și din alte puncte de vedere. În primul rând, tinerii feciori, nefiind copți la minte, s-ar fi putut înșela la prima vedere a fetelor, iar „părinții însă, ca unii ce sunt mai maturi și mai experți, voind a le asigura fericirea casnică, nu-i lasă nicicând să facă un pas care ar putea să fie spre nefericirea sau chiar pierderea lor“. În al doilea rând, cum sătenii aveau de obicei mai mulți copii, nu voiau cu niciun preț să își mărite mai întâi fetele mai mici sau feciorii mai tineri înaintea celor mai înaintați în vârstă decât ei.

Odată ce feciorul primește acordul părinților săi, atunci face următorul pas și merge să o pețească, însă numai într-o zi de joi sau de duminică, considerate cele mai potrivite pentru pețire/stărostie, încredințare – logodnă și cununie. Tânărul hotărât să se însoare „își caută doi oameni pe care îi roagă să meargă la părinții fetei ca să ceară pe fiica lor pentru dânsul“. Tânărul le oferea pețitorilor o ploscă de rachiu pe care aceștia trebuiau să o ducă la părinții fetei. Dacă erau de acord ca fiica lor să fie pețită de fecior, atunci se ospătau cu toții din ploscă, care trebuia să rămână la părinții tinerei. Abia ulterior avea loc pețirea formală, când feciorul intra în casa celei pe care și-a ales-o alături de părinții lui și de pețitori. În timp ce stau la masă, tinerii își dau la schimb obiecte „ca semn de legătură“: „Feciorul îi dă fetei câteva monede de argint sau un galben, iar ea îi dă o năframă frumos cusută, ori un tulpan sau o năframă de mătasă, adică ce poate și după cum li-i starea“, mai precizează etnograful Marian Simion Florea. La această întâlnire, pețitorii îl laudă pe fecior și îi prezintă zestrea, încercând astfel că îi convingă pe părinții fetei să meargă mai departe.

În cazul în care tinerii sunt din același sat și deja părinții lor știu cam ce averi are fiecare, în ziua pețirii formale are loc și așezarea, respectiv „punerea în cale și conțelegerea părinților din ambele părți asupra tuturor obiectelor ce se prind și se leagă că vor da aceștia ca zestre tinerilor ce au să se căsătorească“. Dacă părinții feciorului și cei ai fetei nu se cunoșteau foarte bine și nu aveau deplină încredere unul în celălalt, se făcea și o foaie de zestre în care erau trecute toate obiectele pe care viitoarea mireasă le primea de la părinți. Abia la câteva zile după această întâlnire avea loc și încredințarea sau logodna, la care participă nu doar părinții celor doi, ci și neamuri și vecini, iar lăutarii erau nelipsiți, evenimentul având loc în casa fetei. Toți oaspeții se așezau la masă, locul de cinste al tinerilor fiind în capul mesei. În fața lor se așeza un blid plin cu grâu ales în care, în unele zone ale țării, se ascundeau cele două inele pe care ulterior tinerii și le puneau pe degete. Astfel, ei deveneau mire și mireasă. Tot cu ocazia încredințării era stabilită și cununia de către părinții celor doi miri.

De la horă la Cenaclul Flacăra

Odată cu trecerea timpului și instaurarea regimului comunist, multe dintre aceste obiceiuri nu s-au mai păstrat în integralitatea lor în majoritatea zonelor, cu atât mai mult cu cât o parte din țărani au fost nevoiți să ia calea orașului. Chiar și cei rămași la sat au avut de suferit, „prin procesul de colectivizare și prin industrializarea forțată, comunismul a produs mutații semnificative în viața cotidiană și în psihologia țăranului“, a explicat sociologul Ciprian Voicilă. Tinerii nu se mai cunoșteau doar la horă sau la muncile câmpului, ci și cu ocazia unor sărbători precum 23 August, și altele dedicate „conducătorului iubit“, iar cei care părăseau satul pentru a lucra la întreprinderile din orașe mai puteau întâlni noi persoane și posibili parteneri la Cenaclul Flacăra și la alte manifestări protocroniste. Astfel că a te căsători în alt sat sau cu o persoană care nu este din satul tău nu mai era văzut ca ceva neapărat neacceptabil.

Treptat, toate etapele care duceau la formarea unui cuplu au căpătat forme diferite, iar procesul a devenit unul mai lung, iar respectarea tradițiilor și obiceiurilor străvechi de a te căsători și a face moștenitori a fost parțial înlocuită de presiunea venită din partea regimului, unul dintre mijloace fiind taxa de celibat, care trebuia plătită de bărbații și femeile singure și fără copii. Dacă acum zeci de ani, în lumea satului, de la pețit la cununie ar fi putut trece doar câteva săptămâni, în prezent, această perioadă se poate întinde și pe câțiva ani. Acum, tinerii, dar nu numai, au, în primul rând, o putere mai mare de decizie în ceea ce privește alegerea partenerului sau a partenerei, dar și mai mult timp la dispoziție pentru a-l cunoaște mai bine pe celălalt, fapt care înainte se petrecea abia după căsătorie.

Târgurile de fete

Din volumul „Datinile noastre“ aflăm și cum se măritau fetele la celebrul târg de la poalele Muntelui Găina , în prima zi după Sfântul Petru. „În zori de zi, doi aleși din partea moților din comuna Vidra-de-Sus, unde se ține târgul, și doi aleși din partea crișenilor din Bulzești, vecini cu moții, trag o linie de despărțire între moți și crișeni, în câmpul târgului“. Linia era trasă astfel încât moții să vină dinspre răsărit, iar crișenii, din partea de apus a târgului. Fetele care participau la târg își aduceau toată zestrea în lăzi, punând în ele „tot ce au tors, au cusut, au împletit atâția ani de zile“. Erau însoțite de familiile lor, fiecare dintre ele făcându-și un cort deosebit în care zestrea era expusă și aleșii familiei îi așteptau pe pețitori. La rândul lor, feciorii erau însoțiți de neamuri și își aduceau cu ei „ce au mai de soi în averea lor, dar mai cu seamă câte o curea frumoasă plină cu aur și argint“. După ce tinerii își alegeau miresele, avea loc, în fața publicului, încredințarea – logodna, ceea ce consta în schimbări de năframe, numite credințe.

„De fapt, alegerea sau cumpărarea aceasta a miresei este numai o formă, pentru că la acest târg se expun în cort numai fetele a căror căsătorie a fost de mai înainte hotărâtă; probabil însă că, într-o vechime îndepărtată, ceea ce este astăzi numai o aparență era o realitate“, explică etnograful Artur Gorovei. Astfel de târguri se făceau și prin alte părți din Transilvania, de exemplu la Recea, în Țara Făgărașului, unde avea loc de Bobotează, la Teiuș, pe Mureș, în ziua de Sfânta Maria, și la Blaj, la Ispas, „dar la aceste târguri fetele nu-și iau zestrea cu ele și încredințarea nu se face la fața locului, ca pe Găina“. În loc de târgul de fete, în Banat se ținea un hram bisericesc la care se făcea o serbare numită „rugă“, aceasta fiind mai degrabă un prilej ca tinerii să se cunoască între ei și să petreacă, chiar dacă fetele își expuneau o parte din zestre în corturi.

De Dragobete, „credința și magia se întrepătrund precum firul mărțișorului“

Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele este profund înrădăcinat în tradiția populară românească, fiind un prilej de celebrare a dragostei. În unele legende românești este prezentat drept fiul Babei Dochia, iar reputatul etnograf Ion Ghinoiu susține că Dragobetele ar fi corespondentul lui Eros, prin urmare, „o mică zeitate autohtonă purtătoare a dragostei“, așa cum ne-a explicat sociologul Ciprian Voicilă. „Pe 24 februarie, dis-de-dimineață, feciorii, fetele și fetele nemăritate se primeneau și porneau în cete spre păduri să culeagă fie ghiocei, fie lemne de foc. Dacă ziua era una mai posomorâtă, fetele se retrăgeau la vecine sau prietene și petreceau toată ziua glumind și fiind vesele, și erau vizitate de feciorii care le curtau. Se spunea că se însurățeau, adică dacă tinerii erau îndrăgostiți unul de celălalt, se îmbărțișau, se sărutau, își promiteau unii altuia că vor fi cinstiți, că se vor ajuta și la bine și la rău. Era un soi de angajament că se vor căsători. În tradiția poporului, acest lucru însemna că se face Dragobetele“, a detaliat sociologul.

Veselia și zâmbetele de Dragobete erau elemente esențiale, fetele nemăritate crezând că o stare de spirit bună le va face să se îndrăgostească, iar dragostea va fi împărtășită. „Dacă în anul respectiv fata nu se îndrăgostea sau se îndrăgostea, dar dragostea nu era împărtășită, tânăra credea că o surată de-ale ei i-a făcut farmece. În tradiția poporului, credința și magia se întrepătrund precum firul mărțișorului“, a mai explicat sociologul pentru „Weekend Adevărul“. De asemenea, nici flăcăii nu aveau voie să le necăjească pe tinere și nici să pornească gâlcevi cu ele, pentru că altfel ar fi avut o primăvară și un an neprielnice. Totodată, nu era loc de lacrimi, despre care se credea că sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile ce urmau. În ziua de Dragobete trebuia să domnească veselia.

„Tuturor să le fiu dragă“

În fapt, Dragobetele nu s-a sărbătorit doar pe 24 februarie, așa cum se întâmplă astăzi, ci și pe 1 martie, când se credea că păsările își găseau perechea pentru că începeau să își construiască cuiburi. Astfel că, asemenea păsărilor, și tinerii trebuiau să își găsească sortitul sau sortita. În zonele etnografice în care era celebrat pe 1 martie, i se mai spunea și Dragobete cap-de-primăvară. „Dacă Dragobetele era sărbătorit pe 1 martie, atunci fetele nemăritate porneau dis-de-dimineață să culeagă fie apă de nea, fie roua de pe florile de fragi. Cu această apă se spălau pe față pentru a fi frumoase și curtate de către feciori la horă și cu prilejurile sărbătorești, în care își etalau frumusețea“, a mai adăugat Ciprian Voicilă. În timp ce făceau acest ritual, fetele spuneau și un descântec menit să le aducă ceea ce își doresc, dragostea împărtășită: „Floare din luna lui marț/ Tuturor să le fiu dragă/ Urâciunile să le desparți“.

Dragobetele, sărbătoare a dragostei, a primăverii și a reînvierii naturii a fost celebrată de români de mai multe veacuri, tradițiile și obiceiurile fiind date generațiilor următoare prin viu grai. Etnograful Simion Florea Marian menționa în volumele „Sărbătorile la români“ faptul că celebrarea Dragobetelui avea loc în comune din Muntenia și din județele Gorj și Olt. Tot acesta consemnează faptul că „în ziua de Dragobete, 24 februarie, mai cu seamă tinerii și tinerele țin să schimbe între ei vorbe de dragoste, crezând că le va merge bine și vor fi îndrăgiți și iubiți de toată lumea în cursul acelui an“.

Corina Petruț, psiholog și psihoterapeut PsyLife Clinic: „A forma un cuplu nu înseamnă doar fluturi în stomac, ci și prietenie, sprijin emoțional“

În era vitezei și a libertății de a alege cui îi împărtășești din sufletul, dragostea și timpul tău, formarea unui cuplu poate fi un proces de lungă durată. Dacă în trecut partenerii ajungeau (poate) să se cunoască abia după ce se căsătoreau, în prezent, acest proces are loc înainte, dar presupune sau ar trebui să presupună și multă cunoaștere de sine. „Weekend Adevărul“ a discutat cu psihoterapeutul relațional Corina Petruț despre ce ar trebui să facem înainte de a ne alege partenerii, modul în care o facem, dar și despre importanța siguranței emoționale în cuplu.

„Weekend Adevărul“: Tradițional, mai ales în mediul rural, un cuplu trecea prin mai multe etape – pețitul, stabilirea zestrei, logodna și ulterior nunta. Mai apar aceste etape astăzi?

Corina Petruț: Etapele s-au păstrat, însă s-au adaptat timpurilor pe care le trăim acum. Sunt puțin mai rapide decât erau pe vremuri și nu au dispărut cu totul. De exemplu, înainte se trimiteau scrisori, iar procesul era mai lung, pe când, în prezent, trimiterea de mesaje este mult mai rapidă. Acest lucru dă naștere și unor întrebări de tipul: De ce nu răspunde? Astfel că putem să facem presupuneri mult mai repede.

Înainte, toate aceste etape se desfășurau destul de repede – de la pețit la cununie puteau trece doar câteva săptămâni. Astăzi, procesul de formare a unui cuplu durează mai mult...

Formarea cuplului se făcea mai rapid și definitiv. Pe de altă parte, atunci erau intermediari. Poate că dacă am fi fost lăsați și pe vremuri să decidem noi dacă într-adevăr persoana respectivă este potrivită, nici lucrurile nu s-ar fi concentrat doar pe căsătorie și formarea unei familii, și atunci procesul ar fi durat mai mult. Și în prezent ne lipsesc informații legate de ce înseamnă de fapt potrivirea, care sunt nevoile unei persoane în cuplu... Poate de aceea procesul de formare a unui cuplu durează mai mult. Avem foarte multe informații, dar nu știm să le filtrăm și ne punem foarte multe întrebări legate de potrivire și stabilitatea unei relații. În trecut nu exista o certitudine în privința potrivirii cu partenerul, dar existând multe prejudecăți în societate, persoana respectivă trebuia să rămână în cuplu după căsătorie. În prezent, o datorie față de propria persoană este de a nu decide să faci ceva fără să ai certitudinea că îți face bine. A forma un cuplu nu înseamnă doar fluturi în stomac, iubire și pasiune, ci poate însemna și prietenie, sprijin emoțional, puncte comune în viață.

În prezent, rețelele de socializare joacă un rol important în formarea cuplurilor, mulți oameni cunoscându-se în acest mediu...

Zona digitală și rețelele de socializare sunt foarte prezente, mai ales în rândul generațiilor actuale de adolescenți și tineri în formare. Ei folosesc inclusiv platformele de dating. Dar nu este singura variantă. Înainte, rareori se întâmpla ca noile cupluri să se formeze din oameni care locuiau în colțuri diferite ale țării, pe când, în prezent, acest lucru se poate întâmpla destul de ușor în online. Mulți dintre noi încă ne folosim de proximitate, așa cum se întâmpla pe vremuri: în clasă, la locul de muncă sau în grupul de prieteni.

Relațiile, bazate pe un tipar din copilărie

Dar cum se formează relațiile astăzi, când părinții nu mai au ultimul cuvânt de spus, așa cum se întâmpla pe vremuri, ci avem libertatea de a alege?

Relațiile se formează pe baza unui tipar pe care noi l-am creat crescând. Un copil învață în mediul de acasă despre ce înseamnă afecțiune, iubire, să nu fii apreciat, să fii rănit, să fii criticat. Dacă el observă că un partener are calitățile de a fi empatic, de a-i fi alături, de a-l susține, de a-i vorbi frumos, atunci acelea sunt calitățile pe care le va urmări mai târziu atât la persoanele din proximitatea lui, cât și la cele cunoscute în mediul online. Dacă în mediul familial relația dintre parteneri era tumultuoasă, cu foarte multe certuri, iar atitudinea critică era foarte prezentă, atunci, mai târziu, aceste lucruri sunt văzute ca normale într-o relație.

Astfel că, atunci când întâlnim un potențial partener, căutăm în el trăsăturile cu care suntem familiarizați?

O parte dintre ele le căutăm inconștient. Teoria relațiilor de cuplu spune că noi avem aceste tipare, care se construiesc din copilărie, și ne îndreptăm spre persoane care sunt similare cu aceste tipare. Nu sunt identice, ci reprezintă o combinație între ceva ce știm deja și ceva ce ne-a lipsit. Dacă persoana care își caută un partener/ă este una puțin mai introvertită, calculată, mai puțin spontană, care caută certitudini atunci când ia decizii, atunci i se va părea interesantă o persoană care are abilități de a gestiona situații neprevăzute, care este mai spontană... Pe lângă acest aspect, poate observa în partener și părți pe care deja le are. Aceste tipare dobândite pot apărea și sub formă fizică: poate partenerul are aceeași culoare a ochilor ca unul dintre părinți, același mod de a zâmbi și așa mai departe. Sunt foarte multe aspecte care construiesc aceste tipare, iar dacă nu învățăm să le conștientizăm, este posibil să mergem în direcția respectivă și să nu știm de ce resimțim acele dureri emoționale pe care le trăiam și în perioada copilăriei.

De multe ori, oamenii nici nu își dau seama de aceste tipare pe care le au atunci când își aleg un partener, iar ulterior, pe parcursul relației, își dau seama că de fapt nu se potrivesc. De ce se întâmplă asta?

Pentru că nu ne cunoaștem pe noi înșine foarte bine și nevoile noastre emoționale, în general, dar și în cuplu. Astfel putem ajunge în relații în care nu ne este foarte bine, dar la începutul relației, din cauza faptului că anumite trăsături și sentimente ne sunt familiare, putem simți că ne cunoaștem dintotdeauna și formăm un întreg extraordinar. După ce prima etapă, iubirea romantică, atunci și când corpul reacționează, se diminuează, încep să iasă la iveală piedicile care pot apărea din faptul că suntem diferiți și nu ni se va mai părea că ne completăm, ci că ne punem bețe în roate. Însă, toate aceste diferențe pot fi în beneficiul nostru dacă știm să le gestionăm, dar contează foarte mult să ne cunoaștem tiparul și nevoile noastre emoționale.

Siguranța emoțională, esențială

Ce ar trebui să facă o persoană atunci când întâlnește pe cineva astfel încât să vadă dacă într-adevăr se potrivește ca potențial partener?

Cred că ar trebui să își ofere acel timp de întâlniri în care să meargă la un film, într-o excursie, în care să povestească despre lucrurile pe care le au în comun, dar și despre cele care par foarte diferite, pe care să încerce să le privească cu curiozitate. Astfel pot descoperi valori și planuri de viitor care pot fi sau nu comune. Atunci ar trebui să se întrebe dacă pot vedea și experimenta lumea și prin ochii posibilului partener. Odată ce cuplul s-a format, partenerii ar trebui să lucreze împreună la crearea unei siguranțe emoționale.

După o perioadă de timp, partenerii intră într-o rutină, lăsând cumva relația să meargă de la sine, ceea ce de fapt nu are cum să se întâmple. Cum ar fi bine să o abordeze astfel încât să nu o lase să se „stingă“?

Dacă observă că ceva nu mai este tocmai în regulă, este bine să aibă deschiderea și siguranța emoțională că poate împărtăși acel lucru cu partenerul, dar fără ca acest lucru să îmbrace forma unei amenințări. Important este ca partenerii să găsească împreună soluții. Poate, uneori, aceste discuții ar trebui să fie programate, în sensul în care partenerii să nu acumuleze frustrări pe perioade îndelungate de timp, ci să împărtășească cu celălalt ceea ce observă că nu funcționează și să se gândească fiecare la o soluție, pe care să o discute ulterior fără să fie categorici – „ori ca mine, ori ca tine“.

FOTO: „Drăguș. După 80 de ani de la prima campanie monografică“