Împăratul Traian, cuceritorul Daciei, a fost unul dintre cei mai buni lideri ai Imperiului Roman. În timpul stăpânirii sale, imperiul și-a atins apogeul puterii militare și politice. Traian a rămas cunoscut în istorie și pentru plăcerea sa deosebită pentru vin și băieți.

Împăratul Traian este cunoscut de români mai ales ca fiind cuceritorul Daciei. Mai mult decât atât, naționalismul românesc l-a transformat, alături de regele dac Decebal, într-un părinte fondator al poporului nostru.

Dincolo de acestea, Traian a fost unul dintre cei mai eficienți și iubiți împărați din istoria Imperiului Roman. A fost inclus de autorii latini într-o categorie selectă a celor cinci împărați buni, primind și supranumele - încă din timpul vieții - de Optimus Princeps, adică cel mai bun principe. Traian era un militar sobru, dar care în viața particulară se lăsa prins în mrejele celor trei plăceri deosebite ale sale: iubirea băieților, vinul și gladiatorii.

Copilul crescut în taberele militare ale Romei

Traian s-a născut în provincia romană Hispania (n.r. Spania actuală), probabil în anul 53 d.Hr. A văzut lumina zilei în orașul Italica, adică Sevilla de astăzi, și era fiul generalului roman Marcus Ulpius Traianus. De altfel, fiul avea să poarte același nume cu al tatălui.

Despre copilăria sa nu se știe foarte multe. Doar că a trăit mai mult în taberele militare ale tatălui său, prin legionarii romani. Familia din care provenea Traian avea o reputație deosebită în lumea militară romană, cu mari lideri din tată-n fiu.

„Provenea dintr-o familie cu o reputaţie militară impresionantă. Tatăl său, un soldat de carieră, de asemenea numit Marcus Ulpius Traianus, a fost guvernator atât al provinciei Baetica în Spania, cât şi al Sirieim, fiind şi comandant în timpul războiului evreiesc din 67-68 d HR, fiind de asemenea senator şi consul”, scria specialistul american Donald L. Wasson pe ancient.eu.

De altfel, fiul îi va călca pe urme tatălui. Crescut în spirit cazon, Traian va urca rapid treptele ierarhiei miliare ajungând tribun în legiunile comandate de tatăl său. A luptat în Siria, Germania și Spania, impresionând prin simțul datoriei, prin curaj pe câmpul de luptă dar și prin calitățile excelente de comandant.

De la ofițer provincial la stăpân al lumii cunoscute

Culmea, într-o epocă dominată de împărați cu excese îngrozitoare și într-o societatea dominată de urzeli, Traian a reușit să se impună prin calitățile sale. Ca ofițer s-a făcut remarcat rapid de toți împărații sub care a servit. A fost plăcut pentru calitățile sale militare, dar mai ales pentru onestitate și simț al datoriei, moștenite de la tatăl său.

Chiar și în timpul lui Domițian, un împărat tiranic, Traian a fost avansat în lupta luptelor cu cvazii și marcomanii pe granița Rinului. La moartea lui Domițian, Traian era un veteran al războaielor de la frontiere și cel mai celebru și iubit general roman. Tocmai de aceea, bătrânul Nerva, senatorul ales împărat după asasinarea lui Domițian, îl adoptă pe Traian și îl numește succesor al său. În anul 98 d.hr, Nerva moare, iar Marcus Ulpius Traianus ajungea împărat al Imperiului Roman.

„Optimus Princeps”, un prieten al poporului și un cuceritor înnăscut

După o galerie de împărați care terorizat Roma, printre care Tiberius, Nero, Caligula sau Domițian, Traian venea ca un veritabil salvator al poporului. De altfel în timpul celor 19 ani în care a condus imperiul, o perioadă-record având în vedere desele schimbări de domnie, asasinatele și comploturile anterioare, Imperiul Roman a atins apogeul - atât din punct de vedere al întinderii teritoriale, dar și a forței sale politice, militare și economice.

Odată ajuns împărat, Traian nu s-a grăbit să ajungă la Roma pentru a primi felicitările și laudele de rigoare. A preferat să rămână mai bine de un an pentru a inspecta granițele și pentru a întări frontiera. Totodată s-a ocupat cât de repede a putut de trădători și de cei care au complotat pentru uciderea lui Nerva.

Pe scurt, în prima fază s-a ocupat de siguranța internă și externă a Imperiului. Abia după aceea a venit în Cetatea Eternă.

Traian s-a dovedit foarte dur cu cei care contestau autoritatea imperială și atentau la ordinea internă a imperiului. A purtat numeroase războaie pentru extinderea imperiului, dar mai ales pentru înlăturarea inamicilor Romei. Printre aceștia, și dacii lui Decebal.

Militar de carieră, crescut în taberele legionarilor romani, Traian a purtat trei mari războaie.

Pe daci i-a cucerit după două războaie de mare uzură, în 101-102 d.Hr. și 105-106 d.Hr.

Apoi s-a îndreptat către alți adversari de temut ai imperiului: parții.

Până în anul 116 d Hr, după numeroase victorii contra parților, a anexat la Imperiul Roman teritorii ca Armenia, Mesopotamia, Babilonul și Seleucia, inclusiv cu marele oraș Susa.

Al treilea mare război l-a purtat contra rebelilor din Cyrenaica, Egipt și Cipru. De altfel, Traian s-a stins din viață într-o tabără militară, acolo unde a trăit aproape toată viața.

A murit pe 9 august 117 d.Hr. Unii spun că a fost otrăvit, alții că a fost răpus de o boală. La moartea sa, Imperiul Roman se întindea de la Marea Caspică și până la Oceanul Atlantic și din Africa de Nord până în Scoția de astăzi.

Pe lângă succesele sale militare, Traian era un bun administrator și un mare promotor al proiectelor sociale, de ajutorare, mai ales a celor nevoiași. În plus, a stabilit o regulă a meritocrației în administrația imperiului și în armată.

„Când a venit la Roma, a făcut multe pentru a reforma administraţia şi multe pentru a-i mulţumi pe cei mai destoinici. Afacerilor publice le-a dat cea mai mare atenţie, făcând multe favoruri, de exemplu, în oraşele Italiei a acordat numeroase favoruri pentru sprijinirea copiilor, dar şi a cetăţenilor destoinici”, scria autorul latin Dio Cassius.

Același autor al „Istoriei Romei“, Dio Cassius, spune că Traian, datorită reformelor și atitudinii sale modeste, îndreptată către răsplătirea celor merituoși.

„Pentru aceste fapte, se bucura mai mult să fie iubit decât onorat. Apropierea sa de popor era marcată de afabilitate, iar relaţia sa cu Senatul, de multă demnitate. În acest fel, era iubit de toată lumea şi urât de nimeni, în afară de duşamanii Romei. Participa la petreceri şi banchete, ajuta pe mulţi în treburile şi planurile lor. De multe ori lua şi câte trei oameni în carul său sau intra în casele cetăţenilor, uneori şi fără gărzi, şi se bucura împreună cu aceştia”, preciza Dio Cassius.

Traian a desfășurat o amplă activitate edilitară și socială.

„Ca împărat, a fost aplecat asupra unei guvernări eficiente şi asupra bunăstării populaţiei, instituind politici sociale, cu ajutor pentru copii săracilor, reabilitând sistemul de drumuri, construind noi poduri, apeducte, băi publice şi un port modern la Ostia. Nu în ultimul rând, a eliberat prizonierii politici din vremea lui Domitian şi a chemat înapoi exilaţii”, adăuga istoricul Donald L. Wasson.

Totodată, așa cum arată autorii antici, Traian era impunător și din punct de vedere fizic.

„Traian era apreciat pentru dreptatea sa, pentru curaj şi pentru simplitatea obiceiurilor. Era vânjos, având 42 de ani atunci când a început să conducă, aşa că în tot ceea ce făcea se străduia la fel de mult ca toţi ceilalţi. De asemenea, din punct de vedere mental, era la apogeul său şi nu avea nesăbuinţa celui tânăr, nici încetineala omului bătrân. Nu invidia şi nu ucidea pe nimeni, dar onora şi propulsa pe toţi cei buni fără excepţie”, scria Dio Cassius în ”Istoria Romană”.

Cuceritorul Daciei, pasionat de vin și băieți

Împăratul Traian, ca orice om, avea câteva patimi de la care nu se putea abține, se spune, nici măcar în campaniile militare. Este vorba în special despre vin și băieți.

Autorii antici au scris că Marcus Ulpiu Traianus era un cunoscut împărat homosexual. Deși era căsătorit cu Pompeia Plotina, o femeie foarte puternică și frumoasă, Traian prefera totuși băieții. De altfel, nu a avut copii.

„Ştiu, de asemenea, că era devotat băieţilor şi vinului”, preciza Dio Cassius.

Din scrisorile lui Frontinus, un aristocrat și intelectual roman, Traian era îndrăgostit de un actor de pantomimă numit Pylades.

„Traian și-a celebrat triumful și a primit titlul de Dacicus. În amfiteatrul în care s-au ținut luptele de gladiatori, pe care le îndrăgea, a adus și interpreții de pantomimă, fiind îndrăgostit de Pylades, unul dintre aceștia“, preciza autorul latin.

Totodată, Traian era fascinat de Arbandes, fiul regelui Abgar al VII-lea din Osroene, un tânăr prinț deosebit de frumos.

În Historia Augusta, se precizează că Traian avea un mare harem de tineri sclavi numiți „delicati“.

Pe lânggă plăcerea fizică, așa cum arată Dio Cassius, Traian iubea vinul. Dar își păstra cumpătul și nu ar fi fost văzut niciodată beat. „Aşa cum era, totuşi bea cât vin dorea, dar totuşi rămânea treaz, iar în relaţiile cu băieţii, nu a rănit pe niciunul”, scrie Dio Cassius.

Traian era pasionat, așa cum spune și Frontinus, și de luptele de gladiatori.