Incompetența, corupția și nepotismul au împins România pe marginea prăpastiei în Primul Război Mondial. Făurirea României Mari a fost precedată de un dezastru incredibil al armatei române, cauzat de problemele grave din societatea românească.

Participarea României la Primul Război Mondial în perioada 1916-1918 reprezintă în mentalul colectiv românesc, dar și la nivel oficial, un adevărat succes, unul dintre cele mai glorioase momente ale istoriei românilor. Percepția este încurajată, evident, și de încheierea războiului în tabăra învingătorilor și implicit primirea de teritorii care au dus la constituirea României Mari.

În realitate, însă, așa cum arată mărturii, documente sau studii, România a fost la un pas de prăbușire în Primul Război Mondial. De fapt, a fost cât pe ce să dispară de pe harta Europei. De vină, arată aceleași memorii, mărturii și documente, au fost exact „plăgile” care au marcat mereu destinul României: incompetența, corupția, lașitatea, nepotismul și oportunismul.

Atitudinea autorităților române față de armată și populație, așa cum arată mulți contemporani ai evenimentelor, a fost efectiv revoltătoare, o inconștiență crasă care-i putea costa pe români totul.

Dotarea armatei române, un prilej de jaf

Este binecunoscută povestea parcursului României către Primul Război Mondial. Regatul României abia își obținuse, „de jure”, independența în anul 1881, dar se contura ca un important jucător în politica balcanică. În anul 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, România și-a păstrat neutralitatea, în ciuda dorinței lui Carol I de a băga țara în război de partea Puterilor Centrale.

Guvernul dominat de familia Brătianu a jucat cartea neutralității până în 1916, atunci când România a intrat în luptă de partea Antantei, cu aliații săi tradiționali, Franța și Marea Britanie. Rușii urmau să ne ajute să apărăm uriașul front de la linia Dunării și a Carpaților.

Așa cum sesizau mai mulți oameni politici și de stat ai vremii, armata română avea nevoie de o retehnologizare și modernizare dacă dorea să intre în Marele Război. Zis și făcut. Modernizarea armatei române a devenit însă un prilej de căpătuire pentru marii afaceriști ai vremii, pentru oamenii politici implicați în Guvern și Ministere, tratând o misiune atât de importantă cu o inconștiență greu de crezut.

„În pregătirea armatei române pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori. Întocmai cum la Ministerul de Externe îl pusese pe slabul Emanoil Porumbaru pentru a conduce el întreaga activitate diplomatică, tot astfel, la Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliescu, total obedient faţă de primul-ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că tot este pregătit şi că victoria e sigură. Brătianu însuşi evalua eronat viitoarea campanie: el îi spunea generalului Averescu, în 1915, că eliberarea Transilvaniei se va face în 15 zile!”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

Generalul Iliescu a devenit în scurt timp simbolul incompetenței și al corupției. De altfel, după „echiparea” armatei române s-a îmbogățit peste noapte. De altfel, la Ministerul de Război, pentru echiparea armatei au început să curgă sume uriașe de bani începând cu vara lui 1914.

Creditele erau nelimitate, iar din vara lui 1916 și până în vara lui 1917, Guvernul lui Ion I.C. Brătianu a alocat nu mai puțin de 115 milioane de lei. În plus, pe credit au mai fost luați încă 850 de milioane de lei, până în 1917. Teoretic cu acești bani și cu rapoartele oficiale ale Marelui Stat Major, armata română era echipată ca la carte și gata să facă față oricui.

Au fost încheiate sute de contracte cu fabrici de armament din străinătate, pentru arme moderne. S-au cumpărat, cel puțin în rapoarte, muniție, aparate de zbor (n.r. o inovație a acelor vremuri). În plus, Ion I.C. Brătianu se lăuda cu cantine mobile moderne pentru soldați, dar și un serviciu sanitar, pe cinste.

În realitate, toată povestea dotării armatei era un uriaș jaf din banul public. Ministerul de Război se transformase într-un adevărat loc al afacerilor pe banii statului. Acolo se producea îmbogățirea pe seama războiului și a soldatului de rând. Cei cu relații sau cei care dădeau suma potrivită primeau jack-pot-ul afacerilor cu armament și echipamente.

„Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.

Politicianul și ziaristul român Nicolae Filipescu, contemporan cu evenimentele, spunea că generalul Iliescu vămuia totul pe la Ministerul de Război. Filipescu spunea că politicienii încasau comisioane grase pentru traficul de influență și pe recomandări, iar contractele se dădeau cu dedicație, evident nu pe degeaba. Ci pe șpăgi grase.

Filipescu dezvăluia că oamenii colonelului Rudeanu, de la Ministerul de Război făceau oferte de aprovizionare cu armament și muniție. Încheierea contractului era însă tărăgănată, atât cât era nevoie pentru reprezentanții fabricilor de armament ofertante să înțeleagă că trebuiau să plătească mită serioasă.

Unul dintre cele mai bune exemple este dotarea armatei române cu cartușe. În 1914, o fabrică italiană de armament a vrut să facă o fabrică de cartușe în România, pentru a fi vândute la un preț bun armatei române. Italienii au fost însă șicanați și ținuți în loc pentru a da mita cuvenită. Italienii renunță, iar în locul lor a venit o fabrică franceză dispusă să plătească șpaga.

„Publicul este rugat a ne da rufe, haine, paltoane, ghete, căciuli”

După jaful și afacerile din anii 1914-1916, în anul 1916, armata română a fost trimisă pe front în bătaie de joc. Cu echipamente stricate, de proastă calitate și net inferioare adversarului, adică nemților și austriecilor.

Doctorul Niculescu, care se confrunta cu situația grea a soldatului de pe front, mărturisea într-o ședință a Senatului că oștenii au fost trimiși pe front cu bocanci a căror talpă se dezlipea imediat. „Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, raporta acesta.

Evident, bocancii fuseseră achiziționați tot în urma unui contract cu dedicație. Șocant este faptul că după ce s-au cheltuit sume astronomice cu dotarea armatei, Vintilă Brătianu, ministru de Război, făcea un apel, tot populației puternic afectate de război să doneze haine pentru soldații de care statul ar fi trebuit să aibă grijă: „Publicul este rugat a ne da rufe, haine, paltoane, ghete, căciuli”.

Inclusiv la capitolul armament, unde oficial stăteam bine, era dezastru. Un raport întocmit după controalele de rutină a scos la iveală că 40% din armamentul unui corp de armată nu putea fi utilizat. În plus, statul român a plătit peste 210.000 de lei pentru antrenarea a 30 de piloți militari, la Băneasa, fără ca aceștia să mai zboare în timpul războiului. Și în principal din cauza faptului că, Ministerul de Război, în loc să asigure piese de schimb pentru avioane și combustibil, a cumpărat aparate de gimnastică.

Logistica era la fel de dezastruoasă. Operațiile se făceau pe viu fiindcă nu era anestezic, iar feșele erau putrezite. Pansamentele erau septice, deci o sursă de infecție pentru răniți. Hrana lipsea cu desăvârșirea, iar celebrele bucătării mobile promise de Guvern nu au apărut vreodată pe front.

„Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii. Soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos”, descria Ștefan Zeletin, armata română în retragere.

În momentul intrării în război, armata română, deși s-au cheltuit sume fabuloase, era cea mai prost echipată din Europa.

Incompetență și nepotism,rușina armatei române

Ca și cum afacerile pe seama armatei nu au fost de ajuns, în funcțiile de conducere ale armatei, au fost numiți, evident, pe pile, tot felul de incompetenți. Unul dintre cele mai bune exemple este cazul Turtucaia. Orașul Turtucaia situat în fața Olteniței era apărat de 39.000 de soldați români, majoritatea recruți. Zona a fost atacată de unități militare de soldați germani și bulgari, bine echipați și numeroși.

La 1 septembrie, nemții și bulgarii au declanșat atacul. Deși soldații români au făcut față cu brio, ofițerii superiori și-au dat în petec. Mai precis, colonelul Nicolicescu, cel care comanda trupele de la Turtucaia s-a speriat de un zvon și fără să verifice a retras un întreg corp de armată în fața unui inamic inexistent. În plus, a dispus fortificarea unei zone care nu era atacată. Mai mult, comandantul orașului Turtucaia și-a lăsat soldații de izbeliște și a fugit.

„Incompetenţa şi laşitatea comandanţilor (generalii Aslan şi Teodorescu) au făcut ca trupele române din „capul de pod fără pod", abandonate de comandantul lor, să fie încercuite şi anihilate (160 ofiţeri şi 6 000 soldaţi morţi şi răniţi, faţă de 480 ofiţeri şi 28 000 soldaţi prizonieri şi 5 500 militari scăpaţi din încercuire)”, preciza istoricul Florin Constantiniu

Un dezastru cauzat de incompentență și corupție

Toate afacerile și jaful pe banul public și pe seama armatei, dar și incompetența plus numirile pe pile au adus un adevărat dezastru. România a fost la un pas de a dispărea de pe hartă.

Armata română a suferit înfrângeri dezastruoase și au murit sute de mii de oameni. Bucureștiul a căzut în mâinile nemților iar din România mai rămăsese o Moldovă sărăcită și plină de epidemii și refugiați. Din cei peste 800.000 de oameni mobilizați în armată, s-au retras în Moldova doar aproape 200.000.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern", scria I.G. Duca.

Ministrul de Externe al Marii Britanii spunea că în situația României s-a ajuns la o „o incompetență la limita crimei”. „Piramida noastră socială e morbidă — vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei... într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”, scria şi Octavian Goga după căderea Bucureştiului.