Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost cucerit de maghiari în mai multe etape, pe parcursul a trei secole. Acest ținut era locuit, la venirea ungurilor, de o populație mixtă organizată în structuri politice proprii.

Teritoriul de astăzi al Trasilvaniei a avut o istorie complexă de-a lungul istoriei, de la centru al regatului dac cu un apogeu în timpul lui Burebista și Decebal și până la integrarea în Regatul României, după anul 1918. A fost stăpânit de triburile dacice, de Imperiul Roman, de diferite populații germanice, turanice, slave și integrat timp de aproape 1.000 de ani în Regatul Ungariei și mai apoi în Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar după instaurarea dualității maghiaro-habsburgice.

Unul dintre cele mai fierbinți subiecte de discuție și cercetare a fost ocuparea Transilvaniei sau Terra Ultrasilvanus, cum era cunoscută în Evul Mediu timpuriu, de către triburile maghiarilor. Așa cum arată numeroși cercetători, dar și cronici ale vremii, acest proces a fost de lungă durată și s-a întins pe o perioadă de aproximativ trei secole, din anul 900 și până în anul 1200 d Hr.

Un teritoriu al sării și aurului râvnit de migratori și regate efemere

Teritoriul de astăzi al Transilvaniei a fost centrul regatului dac încă din secolul I îHr. A cunoscut un apogeu în timpul stăpânirii lui Burebista, fărâmițându-se în formațiuni tribale conduse de căpetenii și regi, aflați în relații diferite unii cu ceilalți, dar și cu romanii, a căror putere ajunsese la Dunăre, dar care începuse să acapareze și numeroase teritorii aflate în zona Dobrogei de astăzi. A urmat o nouă perioadă de înflorire a regatului dac cu o unificare tribală importantă sub stăpânirea lui Duras și mai apoi a regelui Decebal. Acesta din urmă a intrat în conflict cu Imperiul Roman, purtând două războaie devastatoare, în urma cărora dacii au pierdut. O parte a regatului dac, care includea regiunea Transilvaniei de astăzi, a fost inclusă în imperiu și transformată în provincie romană.

Dinamica politică și administrativă a provinciei Dacia s-a schimbat de-a lungul primelor trei secole, fiind restructurată în mai multe rânduri de împărații romani, ca urmare a presiunilor venite din partea dacilor liberi din Moldova și Maramureș, dar și a triburilor germane tot mai agresive și intruzive în teritoriul imperial. Cedând presiunii invaziilor barbare și din motive de securitate, în secolul al III-lea, împăratul Aurelian decide abandonarea provinciei Dacia și retragerea la sud de Dunăre a armatei, administrației, dar și a unei părți a populației.

În teritoriul rămas în calea barbarilor, populațiile părăsesc zonele urbane și aleg comunitățile rurale, mai ferite și mai puțin atrăgătoare pentru valurile de migratori. Acest teritoriu ultrasilvan era deosebit de atrăgător pentru triburile invadatoare mai ales datorită resurselor de care dispunea. Pe lângă pășuni, erau cunoscute rezervele importante de sare, aur și alte minereuri importante.

În plus, era o zonă de unde puteau fi lansate ușor atacuri către zonele controlate de romani și mai apoi, în primele secole ale Evului Mediu, de bizantini. Rând pe rând, Transilvania a fost controlată de neamurile germanice ale gepizilor, de neamurile turcice ale avarilor, făcând parte din marele Khaganat Avar care a controlat o bună parte din Europa de Est și Centrală până la înfrângerea acestora de către armatele france ale lui Carol cel Mare (Charlemagne). În plus, în acest teritoriu începând, cel mai probabil, cu secolul al VI-lea, au pătruns pe diferite căi, numeroase populații slave”.

„După primul sfert al secolului al VII-lea, probabil în jurul anului 630, aceste prime grupuri purtătoare ale culturii materiale slave se extind spre apus, spre Podişul Transilvaniei şi zona Târnavelor, unde cele mai vechi urme s-au înregistrat la Sighişoara şi Mediaş. Începând cu mijlocul secolului al VII-lea în partea centrală şi de vest a Transilvaniei prezenţa slavilor este sesizată prin necropolele de incineraţie în urne deschise sau doar în groapă, numite de „tip Mediaş”. , se arată în lucrarea ”Piese de podoabă și vestimentație la grupurile etnice din Transilvania ( sec 7-12)”, scrisă de Zeno Karl Pinter, Aurel Dragotă și Ioan Marian Țiplic.

Bulgarii înaintea ungurilor

Odată cu căderea khaganatului avar, bulgarii sunt cei care vor lua locul acestora ca mare putere în Răsăritul european. De origine turcică, dar slavizați către secolul al VIII-lea, bulgarii ajung să stăpânească mare parte din teritoriile deținute de avari, inclusiv o parte din Transilvania actuală. Nu era o stăpânire efectivă, ci mai degrabă un control militar și politic prin care cereau tribut populațiilor locale. Se pare că controlau efectiv minele de sare și zonele cu mare potențial economic din Transilvania, adică cele de unde se extrăgeau diferite resurse.

„Atunci profitară de acest prilej și haganii bulgari care-și întinseră autoritatea în nordul Dunării, în regiunea rămasă fără stăpân, după căderea avarilor. Nu numai analele france și germane pomenesc de luptele dintre franci și bulgari și dintre moravi și bulgari, dar chiar vestitul istoric bizantin Constantin Porfirogenet, împărat și scriitor, vorbește de vecinătatea dintre franci și bulgari pe la 900 (..). Așadar, România de azi se afla, între 800-900 dHr, sub supremația haganilor turanieni din Bulgaria. Este vorba de o supremație recunoscută de juzii și de voievozii locali, pomeniți categoric în cronicile vremii, și nu de o încorporare la teritoriul Imperiului Bulgar”, precizează istoricul P.P. Panaitescu în lucrarea sa ”Români și bulgari”.

Pe scurt, la venirea ungurilor în zona Pannoniei, în secolul al IX-lea, bulgarii controlau politic și economic o bună parte din Transilvania.

Un mix de populații și mici formațiuni politice

Având în vedere istoria sa zbuciumată, în secolul al IX-lea, la venirea ungurilor, Transilvania era locuită de un mix de populații aflate sub control politic bulgăresc. Este vorba despre români sau blaci-ulaci-valahi cum sunt numiți în diferitele cronici medievale, de slavi, pecenegi, chazari și bulgari. Toate aceste populații trăiau în diferite forme de organizare politică și militară, sub forma unor „țări” mai ales în cazul românilor sau cnezate în cazul celor controlate de slavi sau bulgari.

La venirea ungurilor, majoritatea acestei populații era creștină, de rit răsăritean, ortodox, supusă Patriarhiei de la Constantinopol și organizată bisericește, cel mai probabil, pe filieră bulgară. Și asta în condițiile în care țarii bulgari s-au creștinat în 864 d Hr, atunci când țarul Boris a primit botezul sub oblăduirea împăratului bizantin Mihail.

Faptul că românii și slavii locuiau împreună în acest teritoriu este atestată și de celebra cronică a lui Anonymus, secretarul regelui ungur Bella al XII-lea, scrisă probabil în secolul al XII-lea și numită „Gesta Hungarorum”. Prin intermediul acestei cronici sunt amintite trei formațiuni politice și militare din Transilvania , la venirea ungurilor la finele secolului al IX- lea și începutul secolului următor. Una dintre acestea, în zona Someșului, este cea a lui Gelu sau Gelou despre care Anonymus spune clar că este un român (quidam blacus). În plus, spune că armata sa este formată din români și slavi. Oamenii sunt săraci, din punctul de vedere al cronicarului maghiar, și cu o forță militară slabă.

„Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni de pe pământ, fiind vlahi şi slavi (blasi et sclavi) şi nu au alte arme, decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelou este lipsit de putere şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi”, preciza Anonymus.

În nord, în ținuturile Crișurilor, stăpânind o fortăreață numită Biharia, se afla Menumorut. Originea etnică a acestui lider a fost intens disputată. Anonymus dă indicii cum că ar fi fost bulgar, un om al țarilor de la sud de Dunăre, alții că ar fi fost chazar sau peceneg. Oricum un turanic la origine. Și asta în condițiile în care se bănuia că avea mai multe neveste.

„Ţara însă care este între Tisa şi pădurea Igfon, ce este situată înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş, a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorout pentru că avea mai multe soţii şi teritoriul acesta îl locuiau nişte neamuri ce se numesc cozar”, preciza același cronicar ungur.

La rândul său Glad, cel de-al treilea lider transilvănean menționat de Anonymus, stăpânea la Morisena. Acest Glad are o origine incertă însă avea ostași cumani, bulgari și români.

„Teritoriul care se întinde de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Urscia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad care a ieşit cu ajutorul cumanilor din fortăreaţa Vidin şi din a cărui urmaşi s-a născut Ohtum“, preciza Anonymus.

Pe scurt, în Transilvania pre-cuceririi maghiare se aflau mai multe populații în rândul cărora predominau, se pare, românii și slavii. Nu lipseau însă turanicii precum cumanii sau pecenegii, dar nici bulgarii.

O cucerire în cinci etape, pe durata a trei secole

Așa cum arată și o serie de specialiști în istoria Transilvaniei, acest teritoriu a fost cucerit de unguri în cinci etape, întinse pe durata a trei secole. Ungurii au ajuns în Pannonia, conduși de Arpad, la finele secolului al IX-lea. Erau, de fapt, o uniune de șapte triburi, pornite inițial din zona munților Ural către stepele nord-pontice. Își spuneau maghiari adică „copiii pământului” și erau neamuri de păstori-războinici, foarte pricepuți în arta războiului călare, renumiți pentru îndemânarea cu care trăgeau săgeți din goana calului. Erau de origine fino-ugrică, fiind conduși de căpetenii tribale. În anul 830 dHr, maghiarii trăiau în zona Donului, fiind nevoiți să plece mai departe după o înfrângere cumplită în fața pecenegilor.

Prin pasul Vereste, ajung în Pannonia. Supun populațiile care locuiau în zonă și se stabilesc în imensa pustă care le oferea, în primul rând, pășuni pentru vite și cai. De aici vor lansa atacuri devastatoare asupra Europei Centrale și de Vest, dar se vor lupta și cu bulgarii. La începutul secolului al X-lea d Hr, cete de unguri, conduși de gyula, adică comandanți militari, sunt trimise în Transilvania. Scopul lor era să obțină controlul acestor regiuni din punct de vedere politic și economic. Este prima etapă a cuceririi maghiare.

Această primă etapă este caracterizată nu prin dorința de a integra administrativ teritoriul, cât să obțină controlul asupra resurselor și tributul necesare de la populațiile locale. În această etapă, până în anul 1000 d Hr au loc conflictele cu Menumorut, Gelu și Glad. Toți trei sunt înfrânți de războinicii maghiari. Dintre aceștia, doar Menumorut supraviețuiește și practic ajunge să accepte controlul maghiar. Gelu este ucis lângă râul Căpuș, iar Glad fuge din calea invadatorilor.

De la modelul tribal, la cel feudal central-european

După bătălia de la Lechfeld, ungurii sunt învinși de Otto I cel Mare, iar incursiunile lor sunt stopate în Europa. Mai mult decât atât, prin regele Ștefan I, ungurii se creștinează și împrumută modelul feudal occidental, mai ales de factură germană. Este o schimbare totală, trecând de la modelul tribal la cel feudal central-european, de factură catolică. Căpeteniile tribale devin regi, iar aristocrația tribală, nobilime tipic feudală. Această schimbare totală a societății maghiare se răsfrânge și asupra modului de abordare a cuceririi Transilvaniei. Controlul tipic tribal, specific populațiilor migratoare este înlocuit de o cucerire sistematică și de o includere a teritoriului cucerit din punct de vedere administrativ în noul regat al Ungariei. Procesul este definitivat în anul 1200, inclusiv prin colonizarea sașilor și secuilor pe arcul carpatic, mai ales pentru dezvoltarea economică a zonei, după model feudal occidental.

„Sintetizând rezultatele acestor cercetări şi apelând, în acelaşi timp, la izvoare scrise şi la tot felul de descoperiri arheologice, Kurt Horedt datează pătrunderea maghiarilor în Transilvania în intervalul de timp dintre secolul al X-lea şi secolul al XIII-lea. După părerea lui, ungurii au cucerit Transilvania în cinci etape: în jurul anului 900, până la Someşul Mic (prima etapă); în jurul anului 1000, Valea Someşului Mic şi cursurile mijlociu şi inferior ale Mureşului (2); în jurul anului 1100, până la Târnava Mare (3); în jurul anului 1150, până la linia Oltului (4); în jurul anului 1200, până la munţii Carpaţi (5). Se înţelege că autorul nu vede sub aceste cifre date istorice exacte, ci doar reperele esenţiale ale unui proces fluid, aproape continuu. Precizările făcute de diferiţi istorici au avut darul de a aprofunda conţinutul acestor cinci etape de pătrundere a maghiarilor pe teritoriul Transilvaniei.

Astfel, primele două etape, marcate de cucerirea voievodatelor lui Gelou şi Gylas, înseamnă doar înstăpânirea politică mai mult formală asupra părţilor de nord-vest şi sud-vest ale Transilvaniei intracarpatice, în timp ce etapele 3-5 înseamnă nu numai întărirea şi extinderea acestei stăpâniri, ci şi o restructurare profundă, economico-socială, atât a societăţii maghiare, cât şi a celei româneşti, în sensul de accelerare a procesului de feudalizare, cu toate implicaţiile sale”, se arată în „Istoria Transilvaniei”, lucrare coordonată de Ioan Aurel Pop și Thomas Nagler.