Migrația românilor în America de Nord a luat amploare în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, iar în numai câțiva ani comunitățile românești numărau împreună peste 100.000 de oameni. Ajunși pe „tărâmul făgăduinței”, românii relatau poveștile tulburătoare trăite în speranța unei vieți mai bune.

Românii au început migrația în număr tot mai mare către America de Nord din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, iar până la începerea Primului Război Mondial, populația românească stabilită pe continentul american ajunsese la aproape 150.000 de oameni. Majoritatea emigranților proveneau din regiunea istorică a Transilvaniei.

„Prezența românească pe continentul nord-american a început în jurul anului 1895, prin valul de emigrări din Transilvania, Bucovina și Banat, aflate atunci în componența Imperiului Austro-Ungar. Până în 1913, 120.000 de români au emigrat în America, iar în 1920 cota de emigrație ajunsese la circa 168.000 de persoane. Principalul motiv al emigrării a fost situația economică precară de la acel moment”, informează Ambasada României în Statele Unite ale Americii.

Cei mai mulți români au plecat din Transilvania

Ziarele din primii ani ai secolului XX anunțau că migrația dusese la golirea unor sate cu populație majoritară românească.

„Începând cu anul 1900, satele noastre românești din Ardeal se golesc tot mai mult de brațele muncitoare, iar peste Ocean începe o nouă viață românească – americană. Dintre cei emigrați unii își cheamă acolo și familiile, iar alții nu se mai gândesc la cei de acasă. Țara Oltului rămâne numai cu bogații, cu babele, cu moșnegii, cu sărăntocii care nu au bani de drum și cu fetele care, în cele din urmă, pornesc și ele după voinici, ca să se mărite. Pornesc în cete mari Mărginenii și Târnăvenii, urmează Crișurile, Munții Apuseni, Satmarul, Bănatul și Bihorul, încât azi aproape nu este oraș mai mare în care să nu fie români”, relata preotul Ioan Podea, paroh în orașul american Farrel, în volumul „Emigrarea în America” (1914).

În anul 1904, arăta un raport al comisarului general american de emigrări, peste 7.000 de români din Transilvania au ajuns în America.

„Cei mai mulţi dintre românii emigrați, adică 2.038, s-au așezat de Pensilvania ca muncitori în minele cărbuni şi în fabrici”, arăta Gazeta Transilvaniei.

În primii ani ai secolului XX, cei mai mulți dintre emigranții români porneau spre Budapesta și Viena, unde puteau găsi firme care se ocupau de recrutarea muncitorilor de care era nevoie în Statele Unite ale Americii.

Din cele două orașe ale Imperiului Austro-Ungar, își continuau drumul spre porturile germane Bremen și Hamburg ori spre portul Fiume (în prezent Rijeka, Croația).

Trei săptămâni pe vapor

În porturile supraaglomerate, oamenii așteptau zile în șir pentru a prinde loc în vapoarele cu peste 1.200 de pasageri îi transportau spre New York.

„Sosind vaporul Slavoni în 2 August 1906, am pornit spre America. E de însemnat, că la plecare s-au pus ungurii patru cu patru de-a lungul străzii, plecând spre mare — la vapor, au cântat Kossuth Lajos azt izente (n.r. revoluționar și guvernator ungar), iar românii Deşteaptă-te Române, aşa că de acele două grupe de oameni care numărau 1.026 persoane, se mira lume multă. îți venea să plângi şi erau mulţi între noi mai ales femei cu copilaşi mici, care plângeau şi se tânguiau rugându-se lui Dumnezeu pentru scăparea vieţii de pe valurile mării. Ajungând la vapor, eu nu sunt om sperios, dar să mă credeţi, că de mare ce era, m-am speriat şi am început a lăcrăma, deplângându-mi soartea cea tristă şi amară, care mă făcu să-mi părăsesc patria mea şi mă aruncă în o aşa străinătate!”, relata în 1907, Ion Groza, un emigrant român stabilit în Indianapolis, într-o scrisoare publicată atunci de revista Tribuna.

Călătoria pe apă din Fiume până în New York a durat 21 de zile, își amintea românul, și a fost plină de peripeții. Din porturile germane, călătoriile peste ocean durau mai puțin de două săptămâni.

Cei ajunși în America erau din nou verificați și dacă nu erau găsiți în stare de a munci erau obligați să se întoarcă.

„Am plecat pe spesele unui agent 14 persoane la o fabrică de fier, unde câştigul la zi era 1.40 de dolari pe 9 ore de lucru, însă aşa lucru greu nici că am mai văzut, necum să fi lucrat. M-am pus dar pe lucru şi am lucrat într-o căldură teribilă şi când veneam acasă, nu mă cunoşteam sunt om, ori harap — aşa eram de negru de funingini şi de cărbuni. Aşa am muncit eu acolo șase săptămâni, când nemaiputând suferi aerul cel rău, m-am cugetat să vin şi eu în acest oraş, unde sunt toţi gurbadani (n.r. din satul Gurbediu, Bihor) precum şi nişte neamuri ale mele. Ori şi cum să fie aici, totuşi dorul de patrie şi dorul de un copilaş ce am, mă va face şi peste câţiva ani — dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta, iarăşi mă voi reîntoarce în patria din care m-am întors”, relata emigrantul român.

Munca istovitoare în uzinele americane

Cei mai mulți români erau agricultori, însă odată ajunși în SUA, trebuiau să învețe rapid meserii mult mai istovitoare. Uzinele metalurgice erau cel mai adesea locurile unde erau angajați, însă mulți făceau cu greu față condițiilor dificile din oțelării.

Alții își căutau de lucru în fabrici de ciment și cariere de piatră, în minele de cărbune, în abatoare, în fabrici de conserve, ori la construcția căilor ferate. Femeile se puteau angaja în fabrici de tutun, mătase, postav și hârtie, iar unele munceau cot la cot cu bărbații în fabricile de tinichea, fier și în abatoare, relata un alt român.

„Imigrații români fiind aproape fără excepție muncitori, numai în parte sunt locuitori statornici. Azi muncesc într-o fabrică din Cleveland, iar peste o vreme într-o fabrică din Pittsburg, azi se îndeletnicesc cu un fel de muncă, iar peste o vreme cu altfel, după cum variază condițiile de trai și cererea de brațe muncitoare urmată de plată mai bună. Puțini români sunt azi în Statele Unite care să nu-și fi încercat norocul în 3—4 locuri și care să nu fi trecut de 3—4 ori de la un fel de muncă la altul”, informa ziarul Viitorul, în 1912.

Mulți dintre emigranții primilor ani ai secolului XX trăiau în condiții mizere în clădiri numite „borturi”, unde 20 - 30 de oameni împărțeau câteva camere.

„Sunt patru-cinci paturi într-o odaie, cu pânzături care odată poate vor fi fost albe. Și într-un pat dorm noapte de noapte mai mulți inși laolaltă. Dorm până la zece inși într-o odaie mică, ale cărei ferestre nu se mai deschid cu săptămânile. Felul lor de a trăi este cu mult mai prejos decât acasă, unde țăranul își are căscioara lui, mică dar curată și luminoasă, are masa curată și celelalte curate. Aici, trăind atâția inși împreună, în odăi fără lumină și aer, bolile trec ușor de la unul la altul”, relata Ion Iosif Șchiopul, autoru l cărții „Emigrarea în America” (1914).

Mulți români deveneau neo-protestanți

În anii petrecuți în America, se plângeau preoții români, mulți dintre migranți îmbrățișau cultul adventist, foarte popular la sfârșitul secolului al XIX-lea în Statele Unite ale Americii.

„Când stai și privești pe cei 150.000 români, în cea mai mare parte din Ardeal și Banat, restul din Bucovina, România și Macedonia, când îi vezi pe toți schimbați, unii cu barbă și mustață rasă și îmbrăcați de tot domnește, alții zdrențoși și ofiliți, și când îi vezi cum își lasă legea unul câte unul, cred că nu se poate zice altceva, decât că e rău. De bună seamă, că nimenea nu s-a gândit vreodată, că între relele ce le aduc oamenii noștri din America este și acela, oare dacă nu va zdruncina, totuși va aduce mari pagube bisericilor și vieții noastre religioase de acasă. Pentru că din acești 150.000, pot afirma aproape cu siguranță, că nu mai aparțin bisericilor noastre decât cam 50.000 - 70.000. Bănățenii — în urma propagandei, ce se face aici — trec toți la adventiști (nazareni, sabatiști, postiți), și în Ardealul nostru încă nu va fi comună, în care peste cel mult 3—5 ani să ne se afle cel puțin 80—100 de însuflețiți luptători adventiști, cari vor atrage apoi pe partea lor soțiile, copiii, rudeniile”, se plângea în 1911 preotul Ioan Podea, paroh în orașul american Farrel, Pennsylvania.

Bisericile reformate și anglicane din SUA atrăgeau și ele credincioși dintre migranții români, spre nemulțumirea preoților ortodocși, puțini la număr în acei ani pe continentul american.

„Preoții noștri din America sunt prea puțini pentru a putea cerceta pe credincioșii de pretutindenea și mai au seamă se zbat prea mult pentru a se îmbogăți, apoi nu cercetează decât orașe în care se află românii cu miile, iar unde sunt mai puțini, pe acolo nu se abat nicicând”, adăuga parohul.

Unele ziare românești încercau în primii ani ai secolului XX, prin mărturiile despre traiul greu al românilor din SUA să îi convingă pe români să se întoarcă în România, iar cele din țară să îi facă pe români să nu mai emigreze. Însă după Primul Război Mondial populația românească a continuat să crească, ajungând la sfârșitul anilor ‘20 la 200.000 - 250.000 de migranți, arătau statisticile vremii.

Oficial, aproape 400.000 de români locuiesc în SUA

Peste 360.000 de locuitori din SUA și-au declarat originea românească. Potrivit Ambasadei României în Statele Unite ale Americii, numărul de români care trăiesc în SUA este, însă, mult mai mare (estimat la aproximativ un milion de persoane), ținând cont de următoarele aspecte: declararea originii la recensământ nu este obligatorie, fluxul de imigrări din România continuă, iar mulți dintre cei stabiliți în SUA nu au dobândit încă cetățenia americană.

„Cele trei mari zone de concentrare ale comunității româno-americane din SUA sunt New York, California și Midwest, iar topul primelor patru orașe de reședință este format din New York, Los Angeles, Chicago și Detroit. Cea mai mare grupare de comunități românești, numărând, fiecare, câteva zeci de mii de persoane, se află în statele din nord-est - New York, New Jersey, Pennsylvania, Ohio, Michigan, Illinois, zone de destinație ale primelor valuri de imigranți români, care au început să se stabilească în SUA începand cu sfârșitul secolului al XIX-lea, destinații mai recente de imigrare a celor veniți din România și de reașezare a unor români americani din valurile anterioare de imigrare, cunosc o dinamică aparte a comunității româno-americane”, informează Ambasada României în SUA.

În ultimii ani s-au dezvoltat comunități românești, care se află într-un proces de consolidare și de creștere numerică, în state ca Washington (în special în zona Seattle-Redmond, unde se află sediile companiilor Boeing și Microsoft), Georgia, Texas, Arizona. Comunități românești, chiar dacă, în unele cazuri, de dimensiuni foarte mici, nestructurate și neorganizate, există în majoritatea statelor americane, arată Ambasada. Un segment important al comunității române din SUA este reprezentat de cei aproximativ 4.000 profesori și studenți români sau de origine română din universități aflate în aproape toate statele SUA.