Femeile și-au dat jos crinolina și pălăriile cu boruri largi și s-au îmbrăcat în salopetă și și-au pus basma pe cap. Umbreluța din dantelă a rămas agățată într-un cui și mâinile firave, translucide, au apucat sapa. Castelele au fost închise și pe porțile pe care altădată intrau caleștile a pătruns Armata Roșie. Tot ce nu a putut fi furat a fost distrus. Nu a început războiul. Tocmai se terminase, dar a început o altă perioadă neagră din istoria României: comunismul. Femeile au devenit tovarășe: tovarășe de viață, de muncă, de partid.

Cele care s-au opus instaurării comunismului în România au devenit „dușmancele poporului“. Soții și fiice de înalți demnitari publici din perioada comunistă, care nu aveau nici vină, au fost aruncate în închisori și lagăre de muncă. Multe au născut prin beciurile Securității și destinul lor a fost mutilat pentru totdeauna. Alături de ele sufereau țărăncile simple, fiice și soții ale bărbaților care au făcut parte din rezistența anticomunistă. Anchetate, bătute și apoi aruncate în temnițe pentru că îi ajutau pe ascuns pe fugarii refugiaţi în munți cu arma în mână așteptându-i pe americani să scape România de ruși și de Armata Roșie . Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucşoara“, Măriuca Vulcănescu, fiica filosofului Mircea Vulcănescu, sau Arlette Coposu , soția marelui om politic Corneliu Coposu, sunt doar trei dintre femeile care au fost închise fiind condamnate la ani grei de temniță. Acolo li s-au născut copiii – primul lor scâncet s-a auzit după gratii și primii pași i-au făcut într-o celulă.

Nici cele care au rămas în libertate nu au avut parte de o viață mai bună. După ce le-a fost luată vaca de lângă prispă și dusă la „colectivă“, femeile de la țară au fost nevoite să muncească la cooperativă. Doamne nu au rămas nici la oraș. Odată cu industrializarea țării, femeia a devenit ucenică, muncitoare în fabrici și uzine. La sate, a fost trimisă la CAP să cultive legume și fructe, iar unele s-au urcat pe tractor. De departe, se remarcă industria textilă, unde 65% din muncitori erau femei. Unele au ajuns inginere, mari nume în medicină, istorie și artă.

Cu toate însă au rămas și cu vechile datorii ale femeii: nașterea, creșterea și educarea copiilor, prepararea hranei, curățenie în casă și în ogradă, temele cu copiii. „Portretul femeii comuniste cumulează responsabilităţi precum cele de mamă, soţie, muncitoare şi cetăţeancă pe care la nivel de discurs reuşeşte să le onoreze fără probleme, însă în realitate emanciparea era de fapt un «mit total». Se promovau în mod excesiv, în revistele de gen, femeile care erau fie mame cu mulţi copii, fie muncitoare în fabrici, fie reprezentante în organele de decizie ale statului, care se doreau a fi modele de bune practici ale emancipării femeii. Erau însă cazuri singulare, filtrate de partid, şi nu erau reprezentative pentru marea masă a femeilor, care constituia mai mult de 50% din populaţia ţării“, scrie Petruța Cîrdei în „Femeia comunistă între realitate, doctrină și propagandă“.

Meserie obligatorie: mamă

Femeile deveneau mame fie că își doreau, fie că nu. Nu existau anticoncepționale, nici educație sexuală, iar avortul era interzis. Visul femeii era să nu rămână însărcinată, iar al lui Nicolae Ceaușescu era ca România să numere 25-30 de milioane de locuitori. Așa a apărut Decretul din 1 octombrie 1966, prin care s-au interzis avorturile, cu unele excepții: sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc, unul dintre părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, femeia este în vârstă, de peste 45 de ani, are deja patru copii sau dacă sarcina era urmarea unui viol sau a unui incest. Așa s-a născut „Generația decrețeilor“. În perioada 1967-1972 au venit pe lume două milioane de copii.

Unele femei au făcut întrerupere de sarcină pe ascuns. De regulă, avortul era provocat prin „metode băbești“, femeile introducându-și în vagin sonde, alcool, dar și tulpini de mușcată, plantă despre care se considera că ar conține substanțe care întrerup evoluția sarcinii. Altele cărau greutăți pentru a provoca un avort spontan sau făceau băi fierbinți de la care așteptau același rezultat. Multe ajungeau în spital, cu complicații grave, neputând fi salvate de medici sau rămânând sterile.

Securistul de la Nașteri

Femeile veneau noaptea la spital, de teamă să nu fie anchetate de ofiţerii de Miliţie, fără să știe că la capătul culoarului secției de Ginecologie era un securist care studia foile pacientelor. „Femeile veneau noaptea de teamă să nu fie anchetate de ofiţerii de Miliţie, deşi nu prea aveau ce să le facă. În fiecare dimineaţă, un miliţian era pe secție. Studia foile pacientelor, însă cei de la Securitate erau interesaţi mai mult să afle cine provoacă avortul, şi nu neapărat pacientele în sine, deşi aceste lucruri se cunoşteau foarte bine. O fostă asistentă a fost descoperită în timp ce îi lăsa un bilet miliţianului care ne păzea, în care erau trecute femeile care încercaseră să-şi întrerupă sarcina“, a povestit medicul Victorian Păştilă, de la Spitalul Județean de Urgență Constanța, care la acea vreme era tânăr cadru medical. „Aveam zilnic 30 de avorturi provocate, însă erau şi zile când aveam 50 sau chiar 60. Pe lângă asta, mai erau şi 10-12 paciente care veneau cu adeverință medicală de întrerupere a sarcinii“, explică acesta cât de întins era fenomenul avortului provocat. De regulă, la orașe, avorturile erau provocate de medici și asistente, pe ascuns, însă în mediul rural, moașele erau cele care încercau să oprească cursul unei sarcini prin metode de-a dreptul barbare și de aici apăreau complicațiile care duceau, de cele mai multe ori, la decesul femeii.

Femeile care se temeau mai tare de un avort provocat decât de rușinea de a da ochii cu lumea duceau sarcina până la capăt. Cele mai mari drame se petreceau în viața elevelor de liceu. Erau exmatriculate, silite să-și schimbe școala sau ajungeau să termine cursurile la seral. Era o pedeapsă, o discriminare a statului comunist care, de altfel, punea accent pe creșterea natalității. Pe lângă faptul că educația școlară a tinerei avea de suferit, ea trebuia să trăiască toată viața cu o mare rușine: aceea că „a venit acasă cu burta la gură“.

Puține au fost cele care au reușit să mai urmeze cursurile unei facultăți. Cele care terminau studiile universitare erau obligate să se prezinte la repartiție, uneori în celălalt capăt de țară. Copiii, de regulă, erau lăsați în grija bunicilor chiar din primii ani de viață. Familia se reunea mult mai târziu, când cei doi soți erau înstrăinați, iar adevăratele mame erau bunicile, cele care vegheau somnul celor mici de monștrii din întuneric, care le citeau povești cu Ilene Cosânzene și care erau alături de trupul bolnăvior al copilului.

Mamele eroine

Pe la 2-3 ani, acești copii erau duși în creșe, inclusiv în cele cu program săptămânal, unde erau lăsați luni dimineața, la prima oră, și mai erau luaţi acasă vineri seara. După ce mai creșteau, și unii bunici dispăreau în mod natural din viața nepoților, acești copii erau lăsați acasă singuri, cu cheia de gât. Femeile aveau dreptul la un concediu maternal plătit „care se compune dintr-un concediu prenatal de 52 de zile“, conform legii acelor timpuri. Nimic despre concediul de creștere a copilului.

În schimb, se prevedea că „unitățile sunt obligate să acorde femeilor în cursul programului de lucru pauze pentru alimentarea și îngrijirea copilului, de o jumătate de oră, la intervale de cel mult 3 ore“, iar „timpul acordat pentru alăptare, inclusiv deplasările, nu poate depăși 2 ore zilnic“. Astfel de drepturi erau pentru mamele ai căror copii aveau maximum 9 luni și se puteau prelungi până la 12 luni doar dacă copiii erau prematuri sau distrofici, dar numai în urma unei recomandări medicale. Concedii medicale plătite se acordau doar dacă micuții erau bolnavi și aveau până la 3 ani.

Așadar, mulți tineri erau doar părinți de duminică, perioadă total insuficientă pentru creșterea și educarea unui copil. Nici acest timp prea scurt nu erau full time dedicat celui mic. Pe lângă îngrijirea copilului, care necesita totuşi mult timp, întrucât nu existau pamperși, șervețele umede sau creme de întreținere a pielii bebelușului, o femeie mai făcea şi ore suplimentare la muncă, spăla de mână, făcea curăţenie în casă, întrucât în foarte puține case exista mașină de spălat, făcea mâncare, evident fără roboți de bucătărie şi oale-minune, asta după ce stătea la cozi interminabile pentru un kilogram de carne și după ce bifa pe cartelă litrul de lapte și pâinea cuvenite pe cap de român care clădea socialismul. Fiecare femeie era un master chef la vremea aceea: dintr-un singur pui reuşea să pregătească chiar şi trei feluri de mâncare. În magazinele Alimentara nu existau cașcaval, carne şi dulciuri de orice fel, iar șnițelul se făcea în casă din parizer, atunci când se găsea. Câteodată, ciocolata chinezească era tot ceea ce primeau copiii la desert, iar banane și portocale „se băgau“ doar de sărbători, dar în cantităţi mici.

Om de bază pentru ridicarea societății comuniste

Comunismul vorbea de egalitatea femeii cu a bărbatului. Codul muncii din anul 1972 prevedea la art. 151: „În Republica Socialistă România se dă o înaltă preţuire muncii femeii asigurându-i-se dreptul de a ocupa orice funcţie sau loc de muncă, în raport cu pregătirea şi capacitatea ei, creându-i-se totodată condiţiile pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii sale. În remunerarea muncii pe care o prestează se aplică principiul «la muncă egală cu bărbatul retribuție egal㻓. În realitate, situația era cu totul alta și femeilor le era greu să se impună în fața tovarășilor. Până și alocația pentru copii i se dădea soțului, așa cum prevedea Decretul nr. 410 din 26 decembrie 1985, cu câteva excepții: dacă mama era încadrată cu contract de muncă pe durată nedeterminată în unități socialiste de stat, era cadru militar permanent sau studentă la învăţământul superior de zi.

Femeile, însă, primesc locuri de muncă în fabricile și uzinele comuniste, lucrând cot la cot cu bărbații, în trei ture. În numărul din februarie 1949, revista „Femeia“ transmitea că „alături de bărbaţi, sute şi mii de femei muncitoare în toate oraşele, în toate satele noastre vor lua parte acum la gospodăria publică, la desvoltarea ei, la îndeplinirea Planului nostru de Stat. Fiecare femeie este datoare să cunoască în amănunţime planul, pentru a şti care este partea de muncă ce-i revine de făcut, în sectorul de producţie, în gospodăriile dela oraşe şi sate, pe lângă instituţiile de sănătate sau de cultură“. Tot aceeași publicație mai scria că „în fiecare gospodină, soţie de muncitor, trebuie să deşteptăm interesul pentru munca din fabrică, pentru întrecerile socialiste, pentru depăşirea normelor“. De asemenea, se recomanda ca femeile să primească mai multe locuri de muncă unde este folosită munca fizică, dorindu-se așadar „o acţiune de restructurare a femeilor funcţionare din birouri“.

„Femeile muncitoare şi ţărăncile constitue cea mai mare rezervă a clasei muncitoare. Această rezervă reprezintă o bună parte a populaţiei. Fi-va rezerva feminină pentru clasa muncitoare ori împotriva ei, de acest lucru depinde soarta mişcării proletare“, citează revista „Femeia“ din mai 1950, dintr-o cuvântare a lui Iosif Stalin din 8 martie 1925.

Armata, un loc cu caracter special

Tinerii băieți și fete participau la pregătirea pentru apărarea patriei (PTAP), activitate obligatorie conform Legii 33/1968. Tinerii învățau să tragă cu arma, dar primeau și cunoștințe sanitare. Deși și fetele erau obligate să participe la aceste cursuri, care se făceau în afara orelor de program, fetele erau marginalizate ulterior, întrucât accesul femeilor la pregătirea militară de specialitate avea prevederi discriminatorii la adresa lor. „Tinerii care obțin rezultate bune la pregătirea pentru apărarea patriei primesc diplome, insigne şi alte stimulente. Cei care au frecventat cercurile tehnico-aplicative de parașutism sau de zbor cu şi fără motor primesc şi brevete sau certificate. Tinerii (băieţi) evidențiați în pregătire au prioritate la selecționarea în şcolile de ofiţeri, de maiştri militari şi subofiteri activi, precum şi la alegerea armei la încorporare, în raport cu nevoile şi posibilităţile Ministerului Forţelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne şi Consiliului Securităţii Statului“, specifica actul normativ la art. 11.

Cele două decrete privind organizarea și funcționarea instituțiilor militare de învățământ pentru pregătirea ofițerilor, emise în anii 1968 și 1979, nu prevedeau modalitățile prin care femeile puteau avea acces la o carieră militară. În actele normative se făcea referire numai la bărbați: „Pregătirea ofițerilor necesari armatei se realizează în școli militare de ofițeri activi, cursuri pentru pregătirea de ofițeri activi, școli militare de ofițeri în rezervă și în Academia Militară, la cursuri cu frecvență“. Statul român accepta în serviciul militar doar pe acele femei care dispuneau de abilități speciale, cum ar fi pregătirea medicală. Spre exemplu, din echipajul navelor militare în perioada comunistă nu au făcut parte niciodată femei, iar pe navele comerciale, singurele prezențe feminine, în unele cazuri, erau bucătăresele.

Egalitate, dar nu pentru femei

Și în conducerea de partid și de stat, promovarea femeilor se făcea cu parcimonie, deși Nicolae Ceaușescu declara că femeia trebuie să facă parte din toate forurile de conducere. Pe lângă Elena Ceaușescu, puține au fost femeile care au ajuns atât de departe, în Marea Adunare Națională sau în Comitetul Executiv al Partidului Comunist Român. Aici le putem aminti pe Suzana Gâdea (ministrul Educației și Învățământului), Lina Ciobanu (ministru al Industriei Ușoare), Aneta Spornic (ministrul Educației și Învățământului), Alexandrina Găinușe (deputat în Marea Adunare Națională), Maria Bobu (ministrul Justiției), Paula Prioteasa (ministrul Industriei Alimentare) sau Maria Flucsă (ministru al Industriei Ușoare).