Pădurile ocupau peste două treimi din suprafața Daciei, dar sudul țării și regiunea de la țărmul Mării Negre erau expuse iernilor extrem de grele, viscolului și crivățului, în fața cărora supraviețuirea oamenilor era dificilă.

În urmă cu două milenii, când triburile geto-dacice stăpâneau cea mai mare parte din suprafața României, ținuturile din jurul Carpaților erau acoperite în cea mai mare parte cu păduri seculare.

Pădurile, adăpost în fața iernii

Codrii se întindeau pe 70 la sută din actualul teritoriu al României și le ofereau anticilor adăpost și hrană, dovedindu-se în același timp și un aliat natural în fața invadatorilor.

În același timp, pădurile, care nu au fost exploatate intens în Dacia până la venirea romanilor, ofereau o sursă inepuizabilă de lemne de foc în timpul iernii, necesară pentru a înfrunta temperaturile extrem de scăzute.

„Pădurea era mult mai întinsă decât astăzi, acoperind nu numai munții, dar și o mare parte a câmpiei. Transilvania, al cărei nume însuși implică existența pădurilor mari ce o despărțeau de vasta câmpie a Dunării și a Tisei, Moldova, unde codrii uriași acopereau dealurile, coborând până la vărsarea Siretului și Prutului, Muntenia sau Țara Românească, unde, cu excepția Bărăganului și a stepei Burnazului puteai să mergi de la munte până la Dunăre numai prin codrii, erau țări de pădure, cu codrii uriași. Oamenii erau puțini, iar pădurea imensă”, arăta istoricul Constantin Giurescu, în volumul „Istoria pădurii românești”.

Locuințele din lemn, în Munții Orăștiei

Locuințele dacice din Munții Orăștiei erau construite din bârne, iar unele aveau mai multe încăperi și chiar etaje. În cetățile dacice au fost descoperite și turnuri locuință, din blocuri de piatră fasonate și cărămidă. Casele dacilor aveau acoperișuri de paie, stuf sau șindrilă, dar și țigle de lut ars. Rămășițele unor cuptoare, folosite pentru încălzit și coptul pâini și prepararea mâncărurilor au fost descoperite în mai multe locuri.

Unii istorici care au cercetat civilizația dacilor arătau că zonele unde existau izvoare termale, ca Herculane sau Germisara au fost preferate de antici, acestea cunoscând calitățile binefăcătoare ale apelor, dar și faptul că în jurul lor clima este mai blândă.

Totuși, la fel ca oamenii preistorici, nici locuitorii Daciei nu erau feriți de afecțiunile specifice climei aspre și a umezelii, reumatismul fiind una dintre acestea, arăta arheologul Ion Horațiu Crișan, care a cercetat timp de patru decenii cetățile dacice.

Ținuturile neprielnice ale geților

În timpul iernii, locuitorii antici ai Carpaților profitau de îngheț, pentru a ataca așezările de pe malul sudic al Dunării, după ce treceau fluviul acoperit cu gheață, informa istoricul roman Anneus Florus, la începutul secolului al doilea.

Alteori, gerul năprasnic al iernii transforma Dacia subcarpatică într-un ținut neprielnic pentru cuceritori. Povestea regelui Dromihete (Dromichaites), care a domnit peste geţi în secolul III î.Hr. amintește și ea despre gerurile din Dacia. Legenda spune că Dromihete le-a cruţat viaţa generalului macedonean Lisimah şi a armatelor sale care au trecut Dunărea în ținuturile sale şi, mai mult, ar fi dat un ospăţ în cinstea lor, urmat de încheierea unui tratat de pace.

„Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. Atunci - zise Dromichaites - de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţara bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, relata Diodor din Sicilia.

Dobrogea, ținutul iernilor cumplite

În urmă cu două milenii, locuitorii din ținuturile Dobrogei înfruntau cele mai grele ierni, arată relatările unor autori antici. Exilat la începutul secolului I, la Tomis, pe ţărmul Mării Negre, poetul latin Ovidius Naso relata despre traiul aspru al geților, pe pământurile neroditoare din cauza gerului îndelungat.

„Peste tot e zăpadă. Nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut. Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic. Încă nu s-a topit una, cade alta şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămâne de la an la an. Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare, încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge”, relata acesta.

Oamenii erau obișnuiți cu asprimea iernilor și pentru a se feri de ger purtau cojoace de oaie cu blana pe dinăuntru, amintea acesta, lăsând să li se vadă doar fețele. Localnicii trăiau în bordeie săpate adânc în pământ, pe care le încălzeau făcând focuri mari. În timpul iernii, vitele piereau înghețate, iar cerbii încremeneau și ei acoperiți de zăpadă, arătau alte mărturii antice, redate în poemele lui Vergiliu.