Teheranul a pierdut Siria și Libanul, e în criză economică și suferă de instabilitate internă, pe lângă faptul că Israelul i-a distrus apărarea antiaeriană. Spectator se așteaptă ca Trump să pună „presiune maximă” pentru a stimula o schimbare de regim din interior.

De-a lungul timpului, sfârșitul Republicii Islamice a fost prognozat de mai multe ori, dar niciodată nu a venit. Totuși, în acest moment, odată cu prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad din Siria, cu un colaps economic intern și cu o administrație Trump pe cale de a reveni, realitatea pare mult mai apropiată. Rialul (moneda națională iraniană) se tranzacționează la 820.000 de unități pentru un dolar american, comparativ cu 59.000 în 2017. Iranul a pierdut peste 30 de miliarde de dolari din cauza colapsului regimului Assad și al sancțiunilor internaționale. În plus, în octombrie, Israelul a distrus sistemele avansate de apărare antiaeriană și radarele Iranului. Hezbollah a suferit o înfrângere istorică, iar regimul iranian se teme de tulburări interne. Cu doar o săptămână până la învestirea lui Trump, regimul este deja, folosind un termen din politica americană, un „perdant” indiscutabil. Și această traiectorie se va accelera sub presiunea administrației Trump, scrie „The Spectator“.

Presiune maximă

Revenirea la „presiunea maximă” promite să intensifice sancțiunile asupra Teheranului. Aceasta ar însemna, printre altele, blocarea exporturilor de petrol, extinderea sancțiunilor și reducerea influenței Iranului în Orientul Mijlociu. Iranul exportă aproximativ un milion de barili de petrol pe zi, iar prețul unui baril este de aproximativ 70 de dolari. Având în vedere că regimul iranian se bazează pe contrabandă pentru a ocoli sancțiunile internaționale, doar o parte din acești bani ajung în trezoreria țării. Dacă presiunea ar reuși să reducă exporturile cu o treime, alegerea regimului între a investi în apărare sau în bunăstare internă va deveni din ce în ce mai greu de făcut. Decizia de a crește cu 200% bugetul pentru apărare este un semnal clar al priorităților regimului. Dacă SUA și aliații săi vor amplifica aceste consecințe, vor aduce un sprijin semnificativ procesului de schimbare.

Regimul iranian va încerca cu siguranță reconcilierea tactică pentru a câștiga timp, așa cum a făcut după războiul cu Irak sau după acordul nuclear cu Obama. Teheranul va oferi mici concesii pentru a da impresia că există progrese, iar diplomația occidentală va avea o scuză pentru a-și exprima satisfacția. În realitate, orice negociere cu Iranul riscă să-i ofere acestuia ocazia de a se redresa și de a exploata fisurile din alianțele occidentale. Însă există o cale mai bună, scrie publicația.

Presiunea maximă nu este doar despre limitarea regimului, ci și despre crearea condițiilor pentru schimbare internă. Nu este vorba despre „schimbarea regimului” în sensul războiului din Irak, ci despre susținerea unei mișcări de schimbare care să vină din interiorul Iranului.

În 1977, Ronald Reagan își descria politica externă față de Uniunea Sovietică în termeni simpli: „Noi câștigăm, ei pierd.” Apoi, în campania electorală, a explicat ce înseamnă acest lucru în practică. Canalul Panama? „L-am construit, l-am plătit, este al nostru și îl vom păstra.” Controlul armamentelor? „Dacă ei depășesc linia doar o dată, vom interveni.” Iran? „Presiune extremă.”

Sună familiar? Alegerea lui Donald Trump pentru un al doilea mandat poate fi comparată cu victoria lui Reagan, marcând o schimbare de la pesimism la optimism. Mulți democrați recunosc în tăcere că politica externă a noii administrații va fi cu siguranță mai bună decât doctrina Biden. Iar în Orientul Mijlociu, politica față de Iran oferă oportunități semnificative pentru „victorii” importante, conchide „The Spectator“.