Imediat după Revoluție, când românii învățau ce înseamnă cuvântul „libertate“, cu papion la gât, cu un zâmbet blând în colţul gurii, în iarna anului 1990 se reîntorcea în România, după o pribegie de jumătate de secol, Ion Raţiu.

Ce-ar fi fost dacă Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1990? Este întrebarea pe care românii și-au pus-o de peste trei decenii.

Ion Andrei Gherasim, președintele Fundației „Corneliu Coposu“, spune că întrebarea cum ar fi arătat România dacă Ion Rațiu a câștigat alegerile este la fel ca întrebarea „Cum ar fi fost dacă pe 22 decembrie 1989, în balconul de la CC era Regele Mihai și nu Ion Iliescu?“. „Atunci, spune Ion Andrei Gherasim, aș fi răspuns: «Cu siguranță, altfel!». Acum, după 33 de ani, răspund: «În contextul de atunci, imposibil să fi câștigat altcineva decât inculpatul Ion Iliescu»“.

Un răspuns a dat și Elisabeth Raţiu, soția lui: „O Românie cu Ion Raţiu preşedinte ar fi fost cu siguranţă mai prosperă, pentru că ar fi fost o ţară în care oamenii ar fi fost încurajaţi să fie responsabili pentru ei înşişi şi pentru problemele importante, mai degrabă decât să aştepte să primească soluţiii de la alţii şi să devină frustraţi pentru că soluţiile respective întârzie să apară. Chiar cred că Ion Raţiu avea inspiraţia şi energia să conducă politica României. Dar dacă România, după 45 de ani de comunism, ar fi fost pregătită să lucreze cu el, în cazul în care ar fi câştigat, aceasta este o altă întrebare“.

Pribeag jumătate de secol

Lordul Ion Rațiu a candidat la cea mai înaltă funcție în stat, la 20 mai 1990. După o campanie furibundă a FSN-ului, când i s-a reproșat că nu a trăit în România comunistă și nu a mâncat salam cu soia și acum a venit doar să se îmbogățească, Ion Iliescu a câștigat detașat, fiind votat de peste 12 milioane de români. Ion Rațiu a obținut peste 600.000 de voturi. Pe locul doi s-a clasat liberalul Radu Câmpeanu cu 1,5 milioane de voturi.

Refuzul lui Ion Iliescu

Știa cu cine luptă Ion Rațiu. Fiul lui, Nicolae Rațiu, a povestit pentru Adevărul: „Când a auzit prima dată că vor fi alegeri libere, tatăl meu credea cu sinceritate că partidele necomuniste vor câştiga şi deşi continua să creadă în acest lucru sunt sigur că această credinţă a tatălui meu devenise mai nesigură, deşi nu a recunoscut niciodată asta în mod public. Intenţia sa era să fie ales membru al Parlamentului pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor la alegerile prezidenţiale, propunere pe care a acceptat-o cu bucurie. Tatăl meu era optimist, dar şi realist şi a încercat să facă tot ce era posibil pentru a face posibilă o câştigare a alegerilor. A cerut permisiunea să înfiinţeze un post TV pentru care găsise finanţare, precum şi un radio. Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, au ajuns la Ion Iliescu şi au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu“.

Campania electorală în afara Bucureştiului a fost virtual imposibilă, ăși amintește Nicolae Rațiu. „Cu toate acestea, tatăl meu s-a descurcat foarte bine şi a fost bine primit la Timişoara şi Constanţa. Însă, când Ion Raţiu a mers la Buzău era o mare mulţime adunată cu bâte, sticle şi bare de oţel. A fost asediat în secţia de poliţie de mulţimea care îi cerea capul. În cele din urmă, tata a fost scos şi ascuns pe podeaua Ambulanţei. Oamenii care îl însoţeau erau îngroziţi, fiind convinşi că mulţimea îl va linşa. Însă, tata nu era speriat, era calm şi spunea: «Dacă mi-a sosit ceasul, sunt gata». După acest episod nu l-am mai lăsat pe tata să meargă pe undeva fără vreo echipă a unei televiziuni străine ca să îl însoţească pentru protecţie, dar bineînţeles că acest lucru nu a fost mereu posibil, aşa că acea campanie a fost ciuntită“.

Cum faci o mică avere în România? „Începe cu o afacere mare!”

În legătură cu acuzațiile aduse, acelea că nu a mâncat salam cu soia, fiul său povestește: „Tatăl meu a declarat în repetate rânduri că avea un adânc respect pentru cei care au suferit în închisori şi care au suferit în comunism. Tatăl meu nu a negat că a avut o viaţă bună în Vest, dar a muncit extrem de mult şi din banii pe care îi făcea a înfiinţat ziare româneşti şi organizaţiile „Asociaţia Româno-Britanică“ şi apoi „Uniunea Mondială a Românilor Liberi“. A venit în România pentru a candida la alegeri, pentru a fonda un ziar independent, „Cotidianul“, şi să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a instala o democraţia parlamentară liberă şi democratică. Atât a fost. Nu a făcut vreo afacere în cei zece ani petrecuţi în România, cu excepţia importării presei rotative pentru a tipări ziarul. Gluma familiei sale despre „afacerea“ sa în România era: „Cum faci o mică avere în România? Răspuns: «Începe cu o afacere mare!»”

Cum a fost răpit Ion Raţiu de minerii furioşi

Nicolae Raţiu a pus la dispoziția cotidianului Adevărul un fragment din jurnalul tatălui său în care acesta povesteşte momentele terifiante în care şi-a văzut casa vandalizată de mineri, cum a fost luat prizonier şi cum a scăpat ca prin minune.

Peste 5.000 de mineri au fost aduşi la Bucureşti de către cei care au acaparat puterea în ianuarie 1990 pentru a manifesta împotriva mitingului organizat de cele trei partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat , care cereau ca, cel puţin pe durata campaniei electorale, Frontul Salvării Naţionale, care venea în concurenţă alături de celelalte partide, să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri, pentru că nu poţi să fii în acelaşi timp şi guvernant, şi legiferator, şi concurent în campania electorală. Aşa se face că manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică. Din piaţă, minerii au ajuns la casele liderilor politici.

„Trebuie să luptăm pentru democraţie“

Situaţia s-a repetat în vară. Locuinţa lui Ion Raţiu a fost vandalizată la a doua mineriadă, din iunie 1990. Episodul incredibil este povestit de Ion Raţiu în jurnalul său. Iată ce nota el la data de 15 iunie: „Am ajuns la Opran la (Câmpulung Muscel) acasă pe la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Atkinson (UK Ambassador) îmi confirmă că Elisabeth (Raţiu) tocmai plecase spre aeroport. «La vreo 10 minute după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grădină. Au stat mult acolo», mi-a spus Veronica (Atkinson). Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea. Conversaţie foarte plăcută, foarte civilizată. Când l-am asigurat că niciodată nu i-am susţinut, că nu le-am dat nici un leu manifestanţilor din Piaţa Universităţii, reacţia lui Roman a fost pozitivă: «Mă bucur că-mi declaraţi acest lucru. Băiatul (Nicolae) dumneavoastră a declarat că aţi fost ridicat de la domiciliu şi dus la o destinaţie necunoscută şi că tipografia a fost distrusă. N-am fost deloc în legătură cu el» Nefiind în stare să mă găsească, căci numai el poate să ne telefoneze, noi nu, e clar că din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bună credinţă. De asta sunt sigur, a fost reacţia mea. I-am promis că voi ţine seama de asigurările ce-mi dă, în ce voi spune presei la prima ocazie“.

Apoi, nota Ion Raţiu, a fost sunat de Mihai Leu, care i-a spus că minerii „au distrus totul“. Cu toţii s-au întrebat ce este de făcut. „Înclinau să stăm acolo, la Câmpulung, cel puţin peste noapte. M-am gândit să merg direct la Cluj, căci între timp se anunţase că Parlamentul se întruneşte abia luni dimineaţă şi eu trebuia să fiu la Cluj, pentru sfinţirea episcopului greco-catolic Henţiu, duminică dimineaţă. S-a sugerat, de asemenea, să mergem la Timişoara. Acolo vom fi în siguranţă. De acolo putem trece, clandestin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul? Trebuie să luptăm pentru democraţie. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis“.

„Criminalule“, i-au strigat minerii

Avea să regrete decizia la scurt timp. Noaptea, târziu, când au ajuns acasă, în faţa casei se aflau „doi indivizi, cu pistol la brâu. N-au vrut să intre în casă, deşi i-am invitat insistent. Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă şi vine Rodean (Managerul Tipografiei). Ne-au înconjurat din toate părţile (minerii). Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperişul bucătăriei ca să ieşim prin spate. Intraseră. Strigăte. Dragoş Şerban (secretarul lui Ion Raţiu) cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Aşa s-au retras. Dragoş a tras zăvorul spre curtea casei. Bătălie mare, strigăte. Rodean sare, Sandu Pobereznic (asistentul lui Ion Raţiu) sare. Eu rămân pe acoperiş. Îi prind pe toţi. Pe Mihai Leu (angajat al lui Ion Raţiu) l-au prins în casă, căci el nu a îndrăznit să iasă pe fereastra de la etaj, ca să ajungă pe acoperişul unde ne refugiasem. Rămas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis. Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de acceptare a puterii divine, a sorţii. Bineînţeles, m-au găsit. «Criminalule»... etc...“, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de „arme“: sârmă împletită, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitaţi-vă la mine. Arăt eu a criminal?

«Nu-l lovi», a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram calm. Dacă mi-a venit ceasul, aşa să fie. M-au ajutat să cobor“, retrăia el clipele groaznice.

„«Încet, încet». «Da, sunt cam bătrân», le-am zis. «Ia mai las-o», a vociferat unul dintre ei.

M-au trecut din mână în mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântaţi. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulţi. I-am văzut şi pe ceilalţi. Pe Dragoş, Sandu, Mihai ‒ el era cu mult înainte, fiind capturat primul ‒ pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: «Trebuie să-l duc la Guvern». Minerii erau decişi să mă ducă cu ei, la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum“.

«Eu am instrucţiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la Guvern». Au căzut de acord, în învălmăşeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeaşi maşină, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuţi. Nu mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros şi fals, ca de obicei. «Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poţi opri. Ei au venit spontan la Bucureşti».

În timp ce erau la Guvern, după un timp, lui Ion Raţiu i s-a spus că Michael Atkinson, ambasadorul Marii Britanii, a cerut să vorbească cu el la telefon. După ce i s-a permis să ia legătura cu el, diplomatul i-a spus că despre situaţia sa a fost înştiinţat şi Sergiu Celac, care atunci era ambasadorul României la Londra. Nu se ştie cum s-au derulat tratativele. Cert este faptul că după trei-patru ore, Ion Raţiu a fost eliberat. „Am fost duşi acasă, Dragoş şi cu mine, pe la 1.00 dimineaţa. Am stat mult de vorbă pe Strada Primăverii. Noi venisem în două maşini de la Guvern, din Piaţa Victoriei. Pe Primăverii am găsit o altă maşină de Poliţie care patrula cartierul. Toţi cu talkie-walkie. Minerii puteau să se întoarcă oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla“, încheie el.