Părintele Daniil Sandu Tudor, fondatorul grupului „Rugul Aprins“, a murit la 17 noiembrie 1962 în închisoarea de la Aiud.

Daniil Sandu Tudor

Alexandru Teodorescu s-a născut în 1896 la București. Gazetar, poet și ulterior monah, a făcut parte din elita intelectuală românească din perioada interbelică, fiind cunoscut sub pseudonimul literar Sandu Tudor, iar mai târziu ca părintele Daniil de la Rarău.

În 1945 a fondat la Mănăstirea Antim mişcarea de rezistenţă spirituală intitulată „Rugul Aprins”. Conferinţele şi întâlnirile asociaţiei au avut loc, în primii ani, la mănăstirea Antim. La aceste întruniri, unde se discutau probleme de mistică creştină, dar şi filosofie şi literatură, participau nu doar preoţi, ci şi intelectuali interesaţi de asemenea exerciţii sprirituale.

Studiul textelor patristice – percepute de Securitate „materiale dușmănos” – precum și atitudinea critică față de ateismul regimului comunist, au atras atenția organelor de represiune.

Părintele Daniil Tudor a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani închisoare. N-a mai ieșit din închisoarea de la Aiud. A murit în anul 1962, trupul său fiind îngropat la Râpa Robilor.

Părintele Ioan Iovan povestea despre sfârșitul tragic al lui Daniil Tudor: „... când a venit Decretul pentru eliberarea deținuților politici, atunci l-au omorât. Așa a spus acolo comandantul: «Daniil Tudor nu trebuie să scape, trebuie să-l omorâm!». I-au scos dinții de viu din gură, l-au bătut până l-au lăsat jos la pământ – așa am auzit, că i-ar fi băgat un par în cap și, după aceea, Dumnezeu știe ce au făcut cu el… la groapa comună, sfinte moaște…”

Mişcarea „Rugul Aprins al Maicii Domnului“ a fost o organizaţie religioasă, în cadrul căreia monahii şi intelectualii laici îşi propuneau păstrarea valorilor ortodoxe, care a funcţionat legal, între 1946 şi 1948, în cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti.

Sufletul mişcării a fost părintele Daniil Sandu Tudor, cel care aflase de „Rugăciunea Inimii“, încă din 1929, când a fost la Muntele Athos. Tot de acolo el adusese o icoană veche dedicată Rugului Aprins. „Practica rugăciunii inimii a ajuns la membrii Rugului Aprins prin părintele Ivan Kulîghin, duhovnic isihast de tradiţie veche spirituală, rusească, a cărui chemare a Numelui Domnului, potrivit mărturiei părintelui Sofian Boghiu, reuşise să coboare din minte în inimă astfel încât se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea devenise pentru el ca şi respiraţia.

Mai mult, până şi în somn se ruga. Pelerinul rus le-a transmis această învăţătură, alături de o binecuvântare specială, de unde deducem atât că aceasta nu putea fi practicată decât sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, cât şi că rugăciunea trebuia integrată contextului liturgic.

Regula hirotesiei pentru rugăciunea inimii, introdusă de pelerinul rus, consta într-un ritual cu punerea mâinilor pe cap şi rostirea binecuvântării pentru începerea ei. Sigur că oamenii Securităţii au văzut în practica rugăciunii inimii o „activitate cu caracter duşmănos”, o formă de „misticism desăvârşit” care-i sustăgea pe oameni de la împlinirea îndatoririlor profesionale şi social-politice, aceştia fiind preocupaţi, în viziunea lor, permanent cu rugăciunea”, spune conf. univ. dr. Carmen Ciornea.

Faptul că la conferinţe participau atât monahi de seamă ai vremii cât şi intelectuali de marcă îi conferă acestui grup un caracter unicat în ortodoxie.