România a pierdut un sfert din pădurile care îi acopereau teritoriul ei la începutul secolului XX, iar în ciuda planurilor ambițioase de reîmpădurire a țării, anunțate în anii ‘70, de fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu, suprafața fondului forestier a continuat să scadă în ultimele decenii.

Exploatările intense de pădure din anii interbelici, urmate de tăierile celor mai bune păduri din România, care au luat drumul Uniunii Sovietice, în primii ani după Al Doilea Război Mondial, au dus pădurile într-o situație critică. Suprafața forestieră a scăzut la circa 30 la sută din teritoriul României, iar numeroase păduri seculare au dispărut.

Reglementările din ultimele decenii au mai diminuat efectele negative ale deforestărilor, însă împăduririle s-au derulat la o scară mai redusă.

Anual, câteva mii de hectare sunt împădurite în România, de trei ori mai puțin ca în anii ‘80, în timp ce exploatările forestiere vizează anual circa 20 de milioane de metri cubi de lemn, un volum mult mai mare decât în trecutul României.

Totuși, potrivit rapoartelor publicate de Institutul Național de Statistică din România, suprafața ocupată de păduri în România a fost în ultimii ani în ușoară creștere, ajungând la circa 6,5 milioane de hectare, adică 27 la sută din suprafața României.

Pădurile din Dacia

În Antichitate, pădurile ocupau aproape 70 la sută din teritoriul actual al României, potrivit oamenilor de ștință, acoperind nu doar Munții Carpați, dar și o mare parte a zonelor de șes și de câmpie.

„Transilvania, al cărei nume însuși implică existența pădurilor mari ce o despărțeau de vasta câmpie a Dunării și a Tisei, Moldova, unde codrii uriași acopereau dealurile, coborând până la vărsarea Siretului și Prutului, Muntenia sau Țara Românească, unde, cu excepția Bărăganului și a stepei Burnazului puteai să mergi de la munte până la Dunăre numai prin codrii, erau țări de pădure, cu codrii uriași. Oamenii erau puțini, iar pădurea imensă”, arăta istoricul Constantin Giurescu, în volumul „Istoria pădurii românești, din cele mai vechi timpuri și până astăzi (1976).

Pădurile din Dacia cuprindeau specii tari, specifice solurilor de calcare și gresii și unei clime mai calde și mai umede decât cea din zile noastre. Dacii nu au exploatat intens pădurea, însă s-au folosit de ea, pentru adăpost și hrană și ca fortăreață naturală în sistemul de apărare al țării. Unele scene înfățișate pe Columna lui Traian îi arată pe daci luptând cu romanii la marginea unor păduri sau ieșind de la adăpostul acestora pentru a-și ataca dușmanii.

Altele episoade de pe Columnă arată eforturile pe care armatele împăratului Traian le-au făcut pentru a-și deschide drumuri prin pădurile greu de pătruns ale Daciei. După războaiele daco-romane de la începutul secolului al doilea, romanii au deschis primele exploatări de pădure în Dacia.

Lemnul a fost folosit la construcții, unele de anvergură ca Podul peste Dunăre de la Drobeta, din care s-au păstrat de-a lungul timpului, rămășițele unor bârne de stejar.

Cum au început să dispară pădurile seculare din România

La sfârșitul secolului al XVIII-lea au loc primele rânduieli în ce privește exploatarea pădurilor în Muntenia, Transilvania, Bucovina și Moldova, iar în următorul secol și jumătate, până în 1918, suprafața de pădure care acoperea actualul teritoriu al României s-a redus cu circa trei milioane de hectare, arăta istoricul Constantin Giurescu.

Despăduririle din secolele XVIII - XIX erau motivate de dorința localnicilor de a mări pășunile și suprafețele agricole, de comerț și de folosirea în unele zone a lemnului în atelierele și uzinele metalurgice, ori la construcția căilor ferate.

În 1918, suprafața de pădure care acoperea teritoriul României ajunsese la 7,2 milioane de hectare, însă în perioada interbelică a continuat diminuarea ei.

În anii ‘30, românii se mândreau cu cea mai mare mare fabrică de cherestea din lume, înființată la Tălmaciu, lângă Sibiu, care dispunea de 27 de gatere și sute de angajați. Alte două uzine mari din România interbelică aveau fiecare câte 20 de gatere.

„Dat fiind că la 1 Decembrie 1918 - unirea cu Transilvania - suprafața pădurilor era de 7.248.985 hectare, reprezentând 24,5 din suprafața totală a țării (n.r. insclusiv Basarabia), și că în 1938 pădurile reprezentau numai 5.955.000 hectare, rezultă că în acest interval de 20 de ani pădurile s-au micșorat cu 1.283.985 hectare”, arăta istoricul Constantin Giurescu.

Cauza principală pentru distrugerea pădurilor din perioada interbelică a fost, arăta istoricul Constantin Giurescu, reforma agrară de după Primul Război Monidal, căreia i-au urmat scoaterea din fondul forestier a unor suprafețe mari de pădure pentru a fi transformate în pășuni, ori tăierea lor de către noii proprietari.

Unele dintre pădurile seculare din România au dispărut atunci pentru a fi folosite ca lemne de foc ori pentru a fi transformate în cherestea.

Sovieticii au profitat din plin de pădurile seculare din România

După Al Doilea Război Mondial, pădurile din România au primit o altă lovitură devastatoare. Odată cu instaurarea regimului comunist au fost înființate „sovrom-urile”, companii româno-sovietice care au preluat controlul asupra resurselor României, în favoarea Uniunii Sovietice.

„Angajamentul legal care stătea la baza sovromurilor a fost cel ca fiecare parte să controleze 50 la sută din companiile create. Însă sovieticii au manipulat capitalul şi bunurile de investiţii atât de mult încât controlul românesc nu a putut ajunge la 50 de procente”, se arăta într-un raport al Agenției centrale de Informații a SUA, din 1949.

În urma acordului româno-sovietic din 8 mai 1945 au fost înfiinţate Sovromtransport, Sovromcuarţit, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice), majoritatea funcționând până la mijlocul anilor ‘50.

Sovromlemn avea rolul de a exploata o parte însemnată a bogăţiei forestiere din România, iar modul în care a făcut-o a dus la dispariția unor suprafeţe impresionante de pădure. Până la mijlocul anilor ´50, când sovromurile au fost desfiinţate, cea mai mare parte a lemnelor şi a mărfurilor rezultate din exploatările de pădure din România a fost trimisă în URSS ca despăgubiri de război, sau în urma unor schimburi comerciale, la preţuri derizorii.

Păduri virgine, seculare şi din ariile protejate ale ţării au fost rase în acei ani, pentru totdeauna, arătau documentele de arhivă, doar materia primă şi produsele cele mai de calitate fiind acceptate să ia calea estului.

„Pădurile din România se află într-o situaţie foarte rea. Guvernul comunist a fost de acord să aplice Planul sovietic pentru distrugerea completă a pădurilor. Am fost informaţi de un specialist din acest domeniu, care a lucrat 20 de ani în industria lemnului şi a exploatărilor forestiere, că lemnul tăiat în România este exploatat fără reguli şi fără limite. Păduri antice sunt retezate la pământ, fără a mai exista vreun ordin de reîmpădurire. În acest ritm va mai fi nevoie de 60 de ani pentru ca pădurile să îşi revină la normal. Tot lemnul este exportat în beneficiul Uniunii Sovietice, ca reparaţii de război”, arăta o notă secretă din 1952, din arhivele RFE (Radio Europa Liberă), citând un fost director al exploatării forestiere din Oneşti.

În anii ‘50, numeroase uzine de exploatare a lemnului din munții României erau coordonate de sovietici, în timp ce foștii pădurari și ingineri silvici români, care le aveau în trecut în grijă, erau înlăturați pentru a fi înlocuiți cu membri de partid, loiali noului regim, dar fără pregătire sau experienţă, arătau unele note informative.

„Majoritatea acestora nu avuseseră niciun căpătâi înainte de instalarea la putere a regimului comunist şi erau târâturile satelor, beţivii, leneşii şi borfaşii satelor, cei care rezemau pereţii cârciumilor în zilele de sărbătoare ca şi în zilele de lucru, elemente incapabile să execute ceva constructiv. Regimul comunist a apelat însă la ei, le-a dat toată consideraţia şi i-a făcut să creadă că dacă nu au făcut nimic toată viaţa lor, aceasta nu a fost din vina lor, ci a burgheziei şi culacilor care i-au exploatat şi umilit, îmbogăţindu-se pe spinarea lor. În felul acesta, regimul de teroare comunist şi-a asigurat devotamentul lor şi ca atare a trebuit să îi recompenseze, folosindu-i în acelaşi timp în diferite sectoare în scopul aducerii la îndeplinire a planurilor lui criminale”, arăta o altă notă informativă din anii ‘50.

Exploatările angajau uneori mii de lucrători, iar multe dintre ele erau înconjurate cu sârmă ghimpată și păzite de trupe de Miliție.

Oamenii munceau zi și noapte, pentru ca „aurul verde” transformat în bușteni și cherestea să fie încărcat în vagoane, cu destinația URSS, sau spre Ungaria și Cehoslovacia, prin URSS. Pentru România, rămânea 30 - 40 la sută din producția exploatărilro forestiere, pentru a fi folosită la construcția căilor ferate, a stâlpilor de telegraf și telefonie și pentru combustibil, se arăta într-un raport al CIA, din 1952.

Cele mai multe dintre exploatările controlate de Sovromlemn se aflau în sudul Bucovinei, în nordul Moldovei, în văile Trotuşului, Bistriţei, Dorna şi Putna - regiuni care produceau cherestea de calitate excelentă, arăta un alt document secret din arhivele CIA Lemnele de cea mai bună calitate erau trimise în Uniunea Sovietică, iar una din scuzele pentru distrugerea pădurilor era faptul că partizanii Rezistenţei anticomuniste îşi găseau refugiul aici.

Între 1945 şi 1951, conform unor documente din arhivele CIA, producţia exploatărilor forestiere din România s-a triplat, iar peste 40.000 de oameni au fost calificaţi ca muncitori forestieri, cei mai mulţi la începutul anilor ´50. Sovromlemn controla 30 de uzine forestiere, unele naţionalizate, şi peste 100 de gatere, toate lucrând pentru export spre URSS.

După desființarea sovrom-urilor, exploatările întinse de pădure au continuat, chiar dacă autoritățiele comuniste anunțau ample campanii de împăduriri și regenerare a fondului forestier. Distrugerea unor mari suprafețe de pădure din România a fost privită drept una din cauzele marilor inundații din anii ‘70 și a contribuit la inițierea unui plan ambițios de reîmpădurire a României.

Nicolae Ceaușescu și pădurile din România

În 1975, Nicolae Ceauşescu anunţa planul de regenerare a pădurilor din România, care urma să se deruleze până în 2010 și să crească suprafaţa acoperită de păduri din România din nou la 40 la sută din teritoriul României.

„Să nu mai admitem sub niciun motiv tăieri mai mari decât cele normale”, era mesajul fostului președinte comunist.

În program se arăta că suprafaţa pădurilor din România scăzuse de la aproape 9 milioane de hectare (40 la sută din suprafaţa ţării) la începutul secolului XX, la 6 - 6,5 milioane de hectare (27 la sută) în anii ´70, în urma tăierilor haotice.

În anii ´70, conform aceluiași document, în România se exploatau 28 de milioane de metri cubi de lemn, faţă de 21 de milioane de metri cubi cât trebuia să fie producţia forestieră a ţării.

„Deşi pădurile României pot produce 21 de milioane de metri cubi de lemn anual, pentru un timp volumul exploatărilor ar trebui să scadă la 20 de milioane de metri cubi anual, pentru a balansa structura pădurilor şi în final să ducă la creşterea producţiei anuale. Regenerarea a 700.000 de hectare de pădure cu producţie scăzută să fie completată cel târziu până în 2010. De asemenea, 305.000 de hectare vor fi reîmpădurite anual între 1976 şi 1980, şi 220.000 de hectare anual în timpul fiecărui cincinal care va urma”, arăta planul de regenerare a pădurilor, redat într-un raport din anii 70, al Radio Europa Liberă.

La cinci decenii de la anunțarea planului de extindere a pădurilor din România, suprafața de pădure a rămas aproximativ egală cu cea din anii ‘70.

Oficial, circa 20 de milioane de metri cubi de lemne sunt tăiați anual, însă campaniile de împăduriri și regenerări artificiale vizează suprafețe mult mai reduse decât cele așteptate, conform programului anunțat de Nicolae Ceaușescu.