Politica COVID urma să stabilească China ca putere dominantă a lumii, susțineau mulți analiști. În acest moment, însă, China se frământă: își continuă politica zero-Covid, impunând restricții draconice asupra activităților de zi cu zi de fiecare dată când apar noi cazuri, se arată într-o analiză NYT.

Până la jumătatea anului 2021, afirmații că succesul aparent al Chinei în limitarea coronavirusului a arătat superioritatea sistemului chinez față de societățile occidentale care „nu aveau capacitatea de a organiza rapid fiecare cetățean în jurul unui singur obiectiv” puteau fi întâlnite des. În acest moment, însă, China se frământă, chiar dacă alte națiuni revin mai mult sau mai puțin la viața normală.

Își continuă politica zero-Covid, impunând restricții draconice asupra activităților de zi cu zi de fiecare dată când apar noi cazuri. Acest lucru creează dificultăți personale imense și îngrădește economia; orașele aflate în izolare reprezintă aproape 60% din PIB-ul Chinei

Nici măcar experții în materie de China nu pot prezice unde vor duce protestele ce au luat amploare față de politicile guvernamentale. Totuși merită reflectat asupra unor lecții de extras din experiența Chinei.

Cea mai importantă lecție ține de faptul că măsurile sanitare sunt necesare când există o pandemie -doar că ar trebui ca guvernele să fie flexibile și să-și adapteze politicile la noi circumstanțe și evoluții.

Or, ce se întâmplă în prezent în China ține de problemele care apar în regimuri autocratice unde autoritățile nu sunt dispuse să-și recunoască greșelile sau să tragă concluziile corecte pe măsură ce situația se schimbă.

În primul an al pandemiei de COVID-19 restricțiile dure, chiar draconice aveau sens în măsura în care limitau răspândirea virusului – nu ar fi fost totuși realist ca un guvern să-și închipuie că prin impunerea măștilor și a carantinelor ar fi putut opri cu totul răspândirea virusului.

Inițial, obiectivul țărilor care au dispus aceste măsuri a fost să „aplatizeze curba” cazurilor de îmbolnăvire și să prevină astfel un vârf ce putea copleși sistemul sanitar. Ulterior, când a devenit limpede că vaccinurile eficiente împotriva infecției urmau să devină disponibile, măsurile ar fi trebuit să vizeze ținerea cazurilor în frâu până când era posibilă imunizarea pe scară largă.

Este o strategie care a fost văzută la lucru de pildă în Noua Zeelandă și Taiwan – aceste țări au impus la începutul pandemiei restricții deosebit de dure care le-au permis să mențină o rată scăzută a îmbolnăvirilor și deceselor și le-au relaxat după ce și-au vaccinat o mare proporție din populație.

În China, guvernul pare să fi rămas neclintit în convingerea că poate reuși să suprime complet virusul cu ajutorul carantinelor, iar asta în pofida dovezilor covârșitoare privind contrariul apărute între timp.

Totodată, nu a luat în considerare un plan de rezervă. Din acest motiv grupul cel mai vulnerabil, vârstnicii, nu sunt nici până azi imunizați cu schemă completă. Mai mult, China a refuzat să folosească vaccinuri străine care au la bază tehnologie ARN – în condițiile în care vaccinurile proprii sunt mai puțin eficiente împotriva infecției cu coronavirus.

Toate astea prind regimul lui Xi Jinping într-o capcană pe care și-a făurit-o singur. Politica „zero COVID” este în mod evident nesustenabilă – totuși, a-i pune capăt ar însemna ca guvernul să admită tacit faptul că s-a înșelat, ceva cu care autocrații nu se simt bine.

Apoi, relaxarea regulilor ar putea duce la o creștere explozivă a numărului de îmbolnăviri. Or, China nu se află în situația în care să-și permită asta: există o proporție mare de populație vârstnică nevaccinată sau imunizată cu vaccinuri de slabă calitate, cetățenii nu au dezvoltat imunitate naturală la virus pentru că au fost feriți în masă de infectare, țara are o capacitate mică de paturi de terapie intensivă.

Ce se poate învăța de la experiența Chinei cu pandemia

„În primul rând, autocrația nu este, de fapt, superioară democrației. Autocrații pot acționa rapid și decisiv, dar pot face și greșeli uriașe, deoarece nimeni nu are voie să le atragă atenția când greșesc. La un nivel fundamental, există o similitudine clară între refuzul lui Xi de a abandona politica „zero COVID și dezastrul lui Vladimir Putin în Ucraina.

În al doilea rând, vedem de ce este important ca liderii să fie deschiși la dovezi și să fie dispuși să schimbe cursul atunci când li se dovedește că au greșit.

În mod ironic, în Statele Unite, politicienii al căror dogmatism se apropie cel mai bine de cel al liderilor chinezi sunt republicanii de dreapta. China a respins vaccinurile străine cu ARNm, în ciuda dovezilor clare ale superiorității acestora; mulți lideri republicani au respins vaccinurile în general, chiar și în fața unei dezbinări partizane uriașe în ceea ce privește ratele de mortalitate legate de decalajele dintre ratele de vaccinare. Prin contrast, democrații au urmat în general o abordare de tipul celei a Noii Zeelande, chiar dacă mult mai puțin eficient - restricții timpuriu, care au fost relaxate pe măsură ce vaccinarea s-a răspândit.

Pe scurt, ceea ce putem învăța de la China este mai amplu decât eșecul unor politici specifice; este că ar trebui să ne ferim de potențialii autocrați care insistă, indiferent de dovezi, că au întotdeauna dreptate”, se arată în analiza NYT.