Constantin Brâncoveanu, care a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Ţării Româneşti, a fost mazilit la 24 martie 1714. Nu era prima încercare a sultanului de a-l detrona.

Constantin Brâncoveanu a fost mazilit după o domnie de peste 25 de ani, una din cele mai lungi din istoria Țării Românești de până atunci. Domnitorul mai fusese în pericol de mazilire și își pregătise o strategie pentru situația în care sultanul Ahmed al III-lea, care îl confirmase domn pe viață, s-ar fi hotărât să îl înlăture: o dată anunțat despre acest plan de către spionii săi din Imperiul Otoman, urma să ajungă cu ușurință în Transilvania, împreună cu familia, refugiindu-se pe domeniul său de la Sâmbăta de Sus, conform Arhivelor Naționale ale României.

Detronat când era în doliu

Detronarea sa a fost însă gândită de marele vizir Gin Ali Pașa astfel încât să nu trezească suspiciuni domnitorului român: Înalta Poartă a încuviințat încheierea căsătoriei fiului său, Radu, cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, lăsându-i lui Constantin Brâncoveanu impresia falsă că se bucură de încrederea Sultanului, și l-a însărcinat pe capugiul Mustafa-aga, un vechi prieten al domnitorului, să îl mazilească și să îl aducă la Istanbul, însoțit de membrii familiei sale.

Momentul ales a contribuit la reușita planului, familia Brâncoveanu fiind la începutul perioadei de doliu, după ce fiica cea mare, Stanca, tocmai fusese înmormântată cu câteva zile înainte. Ajunși la Istanbul, fostul domnitor și fiii săi au fost încarcerați în temuta închisoare Edicule și, după câteva luni de supliciu, au fost executați la 15 august, în ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani.

„15 august, la ceasul 9.00 dimineaţa, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Enache Văcărescu fură duşi dezbrăcaţi la cămaşă în faţa Seraiului, pe piaţa care era acolo la malul Cornului de Aur, peste drum de Galata. De jur împrejurul pieţei erau şiruri de ieniceri care păzeau ordinea în populaţia aceia, o mare de oameni venită să-şi potolească instinctul plăcerei bestiale de a vedea curgând sânge”, descrie istoricul C. Gane ziua cumplitei execuţii.

Sultanul însuşi şi invitaţii de seamă au fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Mai înainte, sultanul le-a oferit Brâncovenilor iertarea şi viaţa, cu condiţia să treacă la mahomedanism. „Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim” a fost îndemnul domnitorului către fii săi, refuzând propunerea sultanului.

Sultanul a dat semnalul execuţiei şi capul ginerelui Văcărescu a fost primul căzut. Apoi, pe rând, al lui Constantin, al lui Ştefăniţă şi al lui Răducu.

Cel mai mic dintre copiii lui Brâncoveanu a cerut îndurarea Sultanului. „Zăpăcit de spaimă, Mateiaş, cel mai mic-un copil cu faţa lungă şi slabă, paisprezece ani-se aruncă în genunchi, rugând pe Sultan să fie iertat: «Dă-mi voie să- mi trăiesc tinereţea... Mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat», povesteşte istoricul.

Brâncoveanu nu l-a lăsat însă să renunţe la credinţa ortodoxă. „Din sângele nostru nimeni nu şi-a pierdut credinţa“, ar fi spus domnitorul. Sub ochii lui Brâncoveanu a fost tăiat şi capul lui Mateiaş. Ultimul a căzut capul domnitorului.

Capetele, plimbate pe străzile Stabulului

Turcilor nu le-a fost de ajuns moartea şi au ţinut să umilească şi trupurile fără viaţă ale celor şase români. „Cele şase capete fură apoi înfipte în suliţe şi plimbate pe străzile Stambulului. Dar le aduse pe urmă repede înapoi la Serai, fiindcă poporul ameninţa să se răscoale. Vederea acestui măcel îi întărâtase. Excesul de cruzime nu e pe placul musulmanilor. Trupurile fură aruncate în mare”, aminteşte C. Gane în „Tragedia Brâncovenilor”.

Soarta osemintelor domnești

După martiriu, trupul lui Brâncoveanu a fost aruncat în Marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului.

„Rămăşiţele pământeşti muceniceşti ale domnitorului Constantin Basarab Brâncoveanu au fost aduse de Maria Doamna Brâncoveanu, în mare taină, din insula Halki şi îngropate în naosul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti.

O descoperire arheologică , făcută în anul 1914, a dus la scoaterea la lumină a osemintelor, după textul candelei din argint aflată deasupra lespezii tombale voievodale amintite, care avea pe ea inscripţia cu litere mărunte chirilice: «Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228” (1720)»”, a dezvăluit dr. Florin Epure, directorul Direcţiei Cultură Vâlcea.

În 1992, martirii brâncoveni care şi-au pierdut viaţa în numele credinţei au fost canonizaţi sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte, în fiecare an, la data de 16 august, a doua zi după sărbătoarea de Sfânta Maria, ziua cumplitei execuţii de pe malul Bosforului.