Procesul lui Ion Antonescu, conducător al României în perioada 1940–1944, a început la 7 mai 1946, cu Armata Roșie prezentă pe teritoriul României și în plin proces de ascensiune a comuniștilor sprijiniți de Moscova.

Ion Antonescu rămâne una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei noastre. În vreme ce unii istorici îl acuză de faptul că a avut o politică antisemită și că s-a aliat cu Hitler, alții spun că reîntregirea teritorială la granița de est i s-a datorat în mare măsură. Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882 la Pitești și a murit la 1 iunie 1946, la Penitenciarul Jilava. General, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului, Ion Antonescu a avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale.

În timpul regimului carlist a intrat în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, a preluat efectiv conducerea statului şi a format un guvern alături de Mişcarea Legionară.

După îndepărtarea legionarilor, Antonescu a instaurat un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941 România a participat alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei , pierdute în urma Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, începând cu ora 24, generalul Antonescu a mobilizat armata ș i a lansat legendarul ordin: „Ostaşi! Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit şi din miazănoapte. Dezrobiți din jugul roşu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîntregiți la trupul țării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”.

Acuzat de hitlerism și fascism

Arestat la 23 August 1944 din ordinul regelui Mihai I, Ion Antonescu a fost dus și anchetat în Uniunea Sovietică, apoi a fost readus în țară în aprilie 1946 și judecat de Tribunalul Poporului.

În dosarul- problemă 23 August 1944 publicat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Scurităţii, există declaraţia lui Anton Dumitrescu, ajutor al comandantului Batalionului de Gardă (1940-1944). El a fost cel care i-a adus la cunoştinţă lui Ion Antonescu arestarea sa. Iată cum povesteşte el evenimentele care au marcat soarta României: „Mareşalul absorbit de nevoile frontului şi de alte necazuri venea tot mai rar la rege, astfel că în noaptea de 22 august de acord cu cei din jur şi bineînţeles cu ştirea celor de la Cairo se stabileşte ca arestarea, deci ruperea de nemţi să se facă în ziua de 26 august 1944 la Palatul din Bucureşti.

Primesc ordinele de urmare direct de la rege, care mă reţine în casă pentru a nu mai lua contactul nici cu familia mea, care era în incinta palatului. Adjutant de serviciu era col. Ionescu Emilian - generalul Sănătescu în urma celor discutate în 2 cu regele hotărâse ca să aplice lovitura chiar în ziua de 23 august 1944, până la 26 august 1944, se pot întâmpla multe. Zis şi făcut. Sănătescu merge la Preşedinţie unde invită pe Mareşalul I.A. cu vice preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri mai importanţi într-un consiliu restrâns la Palat la ora 17.00.

Între timp soseşte la casa regelui col. Dămăcianu, şef Statului Major la Comandamentul Militar al Capitalei. Este primit imediat de rege şi după câteva minute, pleacă. Îi comunicase cele ce vor urma“.

Ion Antonescu a fost acuzat că a militat pentru „hitlerism şi fascism ”, că a instaurat „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că a invitat „armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând țara în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii.

Tot Antonescu a fost acuzat că din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde, în cea mai mare parte, a fost executată.

La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului l-a condamnat de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca şi când una dintre ele, chiar şi pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns.

Ultima dorință a lui Ion Antonescu ,,Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori“

Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: ,,Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi, când se va trage în mine”.

Ion Antonescu a fost împușcat în seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18.03 minute, în închisoarea Jilava, cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani. Corpul i-a fost incinerat la Cimitirul „Cenuşa“.

Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului, Liţa Baranga, solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului ,,spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne nu a fost însă îndeplinită și nici a mareşalului, care la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, Ion Antonescu consemnase: ,,Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la ,,Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Soarta Mariei, soția mareșalului

.După moartea mareșalului, s-a încercat eliminarea Mariei din viața publică. Soția mareșalului a fost trimisă la Moscova pentru a fi judecată, însă, cum nu prezenta interes pentru sovietici, a fost eliberată.

Comuniștii însă nu s-au lăsat până n-au distrus-o. Întoarsă în țară, a fost ținută în beciurile Ministerului de Interne, apoi la închisoarea Malmaison unde i s-a permis să-și vadă mama, la Văcărești, la închisoarea din str. Uranus, la Jilava și, într-un final, la închisoarea de femei de la Mislea. În 1950 a fost judecată și condamnată pentru crime economice, însă fără a există dovezi.

Inima Mariei a cedat la al treilea infarct, deși medicii din spitalele din Capitală s-au luptat pentru a o ține în viață.