Istoria Securităţii, ca instituţie fundamentală a regimului comunist din România, este legată strâns de evoluţia Partidului Comunist Român, vreme de peste patru decenii.

Metode de tortură ale Securităţii - Memorialul Sighet FOTO M.I.

Prima structură a Securităţii s-a înfiinţat prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, după detronarea regelui Mihai şi proclamarea republicii populare. Misiunea direcţiei era înlocuirea serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. În fruntea ei a fost numit Gheorghe Pintilie, generalul care a fost direct implicat în toate acţiunile securiste ordonate de PCR, inclusiv în realizarea experimentului Piteşti. De asemenea, majoritatea deportărilor în lagărul de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost aprobate de Pintilie şi adjuncţii săi.

Înfiinţată la numai opt luni după proclamarea republicii populare, această instituţie a exercitat, timp de patru decenii, o influenţă decisivă asupra evoluţiei României şi asupra destinului a sute de mii, chiar milioane de cetăţeni, conform volumului „Securitatea 1948 – 1989“ semnat de Florain Banu și Liviu Țăranu, cercetători în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

De la bun început, în posturile-cheie ale instituţiei au fost numiţi oameni al căror ataşament faţă de partidul comunist fusese pe deplin dovedit în „focul bătăliilor de clasă” din anii precedenţi: Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Gogu Popescu, Gavril Birtaş, Mihail Nedelcu, Mihail Patriciu, Iosif Kalouşek, asigurându-li-se, pe lângă grade şi funcţii importante, şi venituri pe măsura devotamentului.

Lenin afirma: „Statul este o organizare specială a forţei, este organizarea violenţei în vederea reprimării unei anumite clase. Dar care clasă trebuie să fie reprimată de către proletariat? De bună seamă numai clasa exploatatoare, adică burghezia. Oamenii muncii au nevoie de stat numai pentru reprimarea împotrivirii exploatatorilor, şi să conducă această reprimare, s-o înfăptuiască este în stare numai proletariatul, care este singura clasă revoluţionară până la capăt, singura clasă în stare să unească în lupta împotriva burgheziei, în acţiunea pentru completa ei înlăturare, pe toţi cei ce muncesc şi sunt exploataţi”.

În exercitarea funcţiilor dictaturii proletariatului, liderii comunişti din România nu s-au abătut cu nimic de la modelul leninist-stalinist, astfel că reprimarea brutală şi chiar exterminarea fizică a celor etichetaţi drept „duşmani ai poporului” a devenit un obiectiv prioritar, obiectiv a cărui îndeplinire reclama un instrument adecvat: o poliţie politică omnipotentă – Securitatea.

În anii `50, Ministerul de Interne a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată „reţinerea administrativă“, fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul “reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim de exterminare prin foame, istovire şi umilinţă.

După graţierea generală din 1964, propaganda oficială din România pretindea că nu mai existau deţinuţi politici. Însă arestările au continuat pe motive dintre cele mai politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc. De acum, Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de “turnători”, care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze “pericolele care ameninţau patria“.

Eliminarea acțiunilor brutale din rândul metodelor Securității nu a avut loc niciodată. Chiar dacă represiunea nu a mai cunoscut excesele din epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej, aceste practici nu au dispărut din munca Securității. Câteva exemple elocvente sunt oferite de asasinarea inginerului Gheorghe Ursu, cazul Vasile Paraschiv, atacurile împotriva celor mai critice voci ale emigrației (precum Monica Lovinescu, Virgil Tănașe, Paul Goma). Un alt subiect, încă neelucidat, este cel al implicării Securității în decesele suspecte ale unor directori ai „Europei Libere“ (Noel Bernard, Vlad Georgescu, Barbu Cismărescu), despre care se bănuiește că ar fi fost iradiați.

De asemenea, chiar dacă este vorba cu precădere de cazuri individuale, nu putem omite maltratarea cu o deosebită brutalitate a persoanelor arestate în urma revoltei de la Brașov sau în primele zile ale Revoluției din decembrie 1989, scriu Elis Neagoe Pleșa și Liviu Pleșa în volumul II despre Securitate, unde sunt publicate documente inedite.

Practic, în perioada comunistă , nu era nimeni la adăpost la mâna lungă a Securităţii. Fie că erau în casele lor, fie în vacanţă, scrisorile le erau interceptate, la fel ca şi discuţiile din intimitatea apartamentului lor sau din camerele de hotel. Aşa se face că, în 1970, erau deja instalate mijloace de ascultare a convorbirilor în toate hotelurile importante din majoritatea judeţelor ţării, fiind vizate cele frecventate de turişti. Pentru reuşita filajului, Securitatea a montat emiţătoare portabile şi în umbrelele şi în şezlongurile de pe plajă, în maşina celui urmărit, în mesele de la restaurante.

Dar sistemul securist nu era perfect. Dacă oamenii simpli voiau să fugă peste graniţă, în căutarea libertăţii, şi unii chiar au reuşit, şi marii spioni l-au trădat pe Nicolae Ceauşescu. Cel mai celebru caz a fost al lui Mihai Pacepa, care a fugit în vara anului 1978 în Statele Unite ale Americii. Lui i-au urmat zeci. Oamenii din armata invizibilă a lui Ceauşescu au fost condamnaţi ulterior la moarte de regimul comunist. După ce erau identificaţi, li se aflau noua identitate şi domiciliul, o echipă pleca după ei pentru a-i ucide. Spionii învăţaseră lecţia în România, îşi schimbau identitatea şi cu greu le dădea cineva de urmă.

La 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.149 de subofiţeri şi 1.228 aparţinând personalului civil, scrie Marius Oprea în cartea „Moştenitorii Securităţii“.

Reţeaua de informatori număra nu mai puţin de 400.000 de persoane, din care activi erau, la momentul 22 decembrie 1989, 136.000. Şeful DSS era generalul-colonel Iulian Vlad, care avea şi rangul de ministru de stat în cadrul Ministerului de Interne.