România a experimentat 45 de ani de regim comunist. O perioadă nefastă pentru majoritatea românilor, o perioadă despre care mulți specialiști spun că a produs o ruptură și un decalaj greu de recuperat față de Occidentul european. România a fost condamnată la comunism inclusiv de țările vestice.

Pe 13 aprilie 1948, după congresul Partidului Muncitoresc Român a fost aleasă Marea Adunare Națională, dar s-a votat și noua constituție socialistă.

Oficial, lua naștere România comunistă, după trei ani de prefaceri radicale pe plan intern și extern, ale statului român. Era începutul unei ere care avea să influențeze decisiv destinul României de astăzi.

Cum a ajuns un stat monarhic, care tindea către civilizația și cultura vest-europeană, o țară comunistă, cu realități paralele? Este o întrebare la care se poate răspunde atât prin poziția României în configurația geo-politică a sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și prin interesele Marilor Puteri privind reconfigurarea politică și economică a lumii, dar și prin tertipurile specifice regimurilor totalitare.

De partea greșită a baricadei

În vara anului 1941, Regatul României, umilit cu un an înainte și ciopârțit cu voia lui Hitler și Stalin, intra în război de partea Germaniei Naziste. După abdicarea lui Carol al II-lea, șeful de facto al statului român, mareșalul Ion Antonescu, a hotărât că alianța cu nemții era cea mai bună soluție în acel context - mai ales că URSS reprezenta răul suprem pentru mareșal, dar și pentru mulți dintre români.

Armata română a eliberat Basarabia și Bucovina de Nord, teritoriile luate de ruși. Apoi a urmat decizia controversată a mareșalului Antonescu, aceea de a continua războiul alături de naziști, peste Nistru, campanie soldată cu cele mai mari dezastre militare pentru Armata română, la Cotul Donului și în Stepa Calmucă.

În anul 1944, era clar că Hitler pierdea războiul, iar România se afla în tabăra nepotrivită, contra aliaților tradiționali Franța și Anglia. Antonescu nu-și pierde speranța și încearcă să iasă basma curată din război, încheind o pace convenabilă cu Aliații.

„Dat fiind că situaţia militară se deteriora continuu, Antonescu a permis începerea unor tatonări în vederea încheierii păcii prin vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu sau prin Iuliu Maniu“, scria Dennis Deletant în „România sub regimul comunist”.

Totodată mareșalul Antonescu spera să scoată România din război în anumite condiții și printr-un armistițiu separat cu URSS. Marile Puteri nici nu au vrut să audă de așa ceva și au cerut capitularea necondiționată a României. Evident, Antonescu s-a opus, dar și-a pecetluit soarta. Cu armata sovietică avansând pe teritoriul românesc și sub presiunea oamenilor politici, tânărul rege Mihai se hotărăște să scape de mareșalul Antonescu.

Decizia care a deschis drumul comuniștilor în România

La 23 august 1944, mareșalul Antonescu este îndepărtat din funcție și arestat. A fost o lovitură de stat prin care care România ieșea din alianța cu Germania Nazistă și statele Axei, alianţa cu Germania Nazistă şi partenerii săi militari. Mai mult decât atât, România întorcea armele și trecea de partea Aliaților. Soldații români s-au trezit că sunt nevoiți să-și împuște foștii aliați, în timp ce mergeau braț la braț cu foștii inamici.

„Refuzul lui Antonescu de a accepta ceea ce, după părerea sa, erau termeni nesatisfăcători din partea Aliaţilor, asociat cu reţinerea sa în calitate de ofiţer de a abandona aliatul german, care era în defensivă, l-au determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opoziţiei, să pună la cale răsturnarea acestuia. Tânărul rege a fost cel care a luat iniţiativa arestării lui Antonescu în după amiaza zilei de 23 august 1944, scoţând astfel România din Axă”, scria Dennis Deletant în „România sub regimul comunist”.

Sunt specialiști care consideră actul de la 23 august 1944 o veritabilă tragedie națională, prin care, ajutați de Armata Roșie și agenții sovietici, comuniștii, o formațiune politică insignifiantă în România interbelică, au început să câștige tot mai mult teren și să pună mâna pe majoritatea instituțiilor statului.

„A fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de stat de la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democraţi, au răsturnat o dictatură militară doar pentru fi practic răsturnaţi ei înşişi, în decurs de şase luni, de un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică a Germaniei şi a Poloniei, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-şi aducă la putere partidele politice comunist clientelare, dar în România impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care mai supravieţuiau. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mişcare sovietică de a pune mâna pe putere şi atunci când, opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, au găsit un Guvern român fără vreo reprezentare semnificativă comunistă, dispusă să negocieze şi să ţină alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin pentru Partidul Comunist Român”, scria Deletant.

Cea mai mare fraudă electorală din istoria României și mutilarea unei foste monarhii

Încet, dar sigur, Partidul Comunist din România a început să adune tot mai mulți adepți. Agenții școliți la Moscova precum Ana Pauker sau Emil Bodnăraș, dar și ilegaliști autohtoni precum Gheorghe Gheorghiu-Dej au început să lucreze rapid și sigur pentru sovietizarea instituțiilor românești.

Au urmat faimoasele alegeri parlamentare și locale din 1946. Comuniștii, cu sprijin sovietic evident, au reușit să producă cea mai mare fraudă electorală din istoria României. Astfel, comuniștii, un partid minuscul, fără adeziune de masă, până în 1945, a reușit să câștige alegerile cu 70%.

Întregul proces de falsificare a alegerilor a început cu etapele preliminare. Noul regim politic impus cu tancurile rusești a aprobat, înainte de alegeri, o nouă lege electorală prin care erau scoase de la dreptul de vot numeroase categorii de persoane, evident cele care formau baza electorală a partidelor istorice PNL și PNȚ. Autorităţile au utilizat aceste prevederi pentru a ţine în afara listelor pe mulţi dintre cei identificaţi ca posibili votanţi ai opoziţiei. În plus, opoziția a fost sugrumată din toate punctele de vedere.

„Cu toate aceste acţiuni contrare libertăţii de exprimare şi de organizare şi a încercărilor de a deruta electoratul sau de a intimida fizic pe votanţi, rezultatele reale ale votului, atât cât au putut fi reconstituite şi estimate după mai bine de o jumătate de secol, arată că blocul pro-comunist nu a obţinut decât în jur de 21% din voturi şi că Partidul Naţional Ţărănist ar fi câştigat majoritatea absolută şi împreună cu Partidul Naţional Liberal ar fi obţinut peste 70% din voturi. Comuniştii nu numai că au inversat rezultatele reale ale alegerilor, dar lucrând după metoda rezultatelor planificate anticipat au pretins o majoritate de peste 91% în Parlamentul instaurat la începutul lui decembrie 1946”, afirmă istoricul Dinu C. Giurescu în volumul „Falsificatorii. Alegerile din 1946”.

Metodele de falsificare au fost dintre cele mai grosolane: de la urne pline cu buletine false de vot, bine ascunse pentru înlocuirea celor reale și până la urne cu fundul dublu. Erau secții de votare unde buletinele erau deschise și dacă nu corespundeau - adică dacă nu erau votați oamenii comuniștilor - buletinele erau aruncate.

„Alegerile din 19 noiembrie 1946 au constituit cea mai mare fraudă politică din istoria României între 1859 şi 1946. Ele au deschis calea pentru distrugerea societăţii tradiţionale româneşti, de tip european, şi punerea ei forţată în tiparele sovietice, odată cu separarea ei de evoluţia normală a celorlalte ţări ale continentului”, preciza Dinu C. Giurescu.

Aceste alegeri au consfințit practic instaurarea comuniștilor în toate funcțiile-cheie ale statului și transformarea României în țară comunistă dominată politic, administrativ și legislativ, de aceștia. Au urmat și celelalte etape de stalinizare a României, cu compromiterea și distrugerea partidelor istorice, abdicarea forțată a regelui Mihai I în anul 1947 și apoi în 1948, constituirea Marii Adunări Naționale și proclamarea României comuniste.

România, o victimă sigură a reconfigurării politice dictată de Marile Puterii

Sunt mulți specialiști care arată însă că România a avut soarta pecetluită, orice ar fi făcut. Marile Puteri occidentale au hotărât împreună cu Stalin, la masa tratativelor, destinul României.

Încă de la Conferința Aliaților din 4 noiembrie 1943, Anglia și Statele Unite au decis sacrificarea României și lăsarea ei în sfera de influență sovietică.

„Statele Unite nu se vor amesteca în treburile interne în Balcani, regiunea nefiind un obiectiv natural al Statelor Unite”, preciza Ministerul Apărării al SUA, în 1943, document prezentat în lucrarea ”Records of War”.

La rândul său, Winston Churchill, premierul Marii Britanii, prefera să salveze Grecia de influența sovietică, în defavoarea României.

Motivele sunt simple: Grecia era o zonă care servea intereselor comerciale și militare ale Marii Britanii în Marea Mediterană. Churchill negociase în 1944 soarta țărilor balcanice, inclusiv a României.

„Este vorba de decizia lui Churchill de a oferi zona de influenţă lui Stalin în Bulgaria şi România în schimbul unei zone de influenţă în Grecia, pentru asigurarea drumului Imperiului Britanic în Mediterana. Astfel, în timp ce România făcea eforturi disperate la Cairo şi la Stockholm să obţină un armistiţiu care să salveze independenţa şi suveranitatea ţării, tocmai în acel timp, aprilie-iunie 1944, Churchill îl manevra pe Roosevelt şi obţinea vânzarea României”, scria avocatul Nicolae Baciu în „Agonia României”.

„În ultima vreme au fost semne de posibile divergenţe de politică între noi şi ruşi referitoare la ţările din Balcani, în special Grecia. De aceea, noi am sugerat ambasadorului sovietic de la Londra ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar noi în Grecia”, îi scria premierul britanic Churchill preşedintelui american Roosevelt, pe 31 mai 1944.

Această realitate a fost consfinţită la Yalta în 1945. În prealabil, la cea de-a patra conferinţă de la Moscova, din octombrie 1944, Churchill şi Stalin au decis soarta Europei de Est, bătând palma şi în cazul României.

România intra în proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică şi 10% sub cea britanică.

De cealaltă parte, aşa cum şi-a dorit Churchill, Grecia se afla în proporţie de 90% sub influenţă britanică.

Bulgaria împărtăşea aproape soarta noastră, având 75% influenţă sovietică.

Iugoslavia şi Ungaria au intrat în proporţie de 50% sub influenţă sovietică.

Totodată sub Cortina de Fier mai erau atrase şi Cehoslovacia, Germania de Est, dar şi Polonia, ţară pe care nici Churchill nu a mai putut-o salva de sovietici.

Noua hartă a Europei a fost pecetluită la Yalta deci, în 1945. Deși Stalin s-a angajat să organizeze alegeri libere în țările aflate sub influență sovietică, liderul rus a impus dominația comunistă în blocul estic. Restul e istorie.