Liderii comuniști români au devenit, la numai 10 ani de la stalinizarea României, veritabili rebeli ai Blocului comunist. Aceștia s-au ridicat fățiș împotriva stăpânirii sovietice și a directivelor venite din URSS. În plus, au înlocuit umbra sovietică cu un naționalism de factură comunistă.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România care schimbase brusc taberele după lovitura de stat din 23 august 1944 și îl mazilise pe mareșalul Antonescu, intrase în sfera de influență a Uniunii Sovietice. După acordul de procentaj dintre SUA, URSS și Marea Britanie, care au reconfigurat harta Europei, România a ajuns un stat comunist, în spatele Cortinei de Fier.

Alegerile falsificate de comuniști, cu sprijinul intens al URSS, dar mai ales Congresul Partidului Muncitoresc Român din 13 aprilie 1948, în care a fost votată prima Constituție socialistă a României, sunt două evenimente care au consfințit statutul de țară comunistă a României. Timp de 45 de ani, acest curent ideologic și politic avea să marcheze destinul României, cu largi implicații, pe toate palierele, chiar și astăzi.

Inițial, România - ca aproape toate statele din blocul comunist european - a manifestat obediență totală față de URSS, stalinizând țările respective, sufocând orice urmă de demers democratic, înlăturând cu brutalitate orice formă de rezistență. După aproximativ un deceniu de supunere față de stăpânul de la Est, liderii comuniști români s-au dovedit veritabili rebeli ai blocului comunist reușind să se distanțeze de URSS și să se ridice fățiș în fața liderilor de la Moscova.

În locul stăpânirii sovietice, liderii Partidului Comunist Român au preferat un naționalism de factură socialistă, exacerbat, având în centru cultul personalității liderului comunist.

Stalinizarea României, un deceniu și jumătate al ororilor

După alegerile din 1946, comuniștii au ajuns la putere în România. Până în 1945, un partid insignifiant, în care românii erau o minoritate, reușise să se strecoare în toate structurile statului român, evident cu ajutorul agenților sovietici trimiși în România, dar și cu ajutorul presiunii exercitate de Armata Roșie, prezentă pe teritoriul țării.

Odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, influența Uniunii Sovietice asupra României nu mai putea fi limitată de nimeni. Începea stalinizarea brutală a României și transformarea ei, dintr-o monarhie constituțională, democratică, în stat totalitar, comunist.

În același an, 1947, comuniștii s-au debarasat total de reprezentnații vechiului regim. Mari personalități, intuind pericolul, au reușit să fugă în străinătate, iar partidele istorice au fost compromise de comuniști, iar liderii acestora - arestați, judecați sumar și condamnați.

Importanți oameni politici, precum Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, au sfârșit în pușcăriile comuniste. De altfel, sistemul penitenciar din România a fost regândit tocmai pentru a se transforma într-un real mecanism de reeducare și exterminare a tuturor celor care ar fi putut sta în calea stalinizării României.

Tot în anul 1947, regele Mihai este obligat să abdice forțat și este nevoit să ia calea exilului, România devenind Republică Populară.

Primul lider al României comuniste a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al Partidului Comunist Român. Evident, liderii comuniști din România trebuiau să îndeplinească cerințele URSS în materie de stalinizare și totodată trebuiau să manifeste obediență totală față de marea putere estică.

Securitatea, naționalizarea, colectivizarea

În anul următor, în 1948, se făceau pași rapizi către transformarea totală a României. În acel an a fost înființată Securitatea, un organism de poliție politică care a făcut ravagii în rândul populației. Mai ales a celor care nu corespundeau idealurilor socialiste, de la intelectuali și până la țărani înstăriți.

Cei care intrau în vizorul Securității erau trimiși în sistemul penitenciar de exterminare și reeducare care a caracterizat România comunistă până în 1955.

Tot în anul 1948 a avut loc naționalizarea, adică întreaga proprietate privată a trecut în domeniul statului, folosită după bunul plac al autorităților comuniste. A urmat reforma educației, cu școală obligatorie pentru reducerea analfabetismului, dar și planificarea strictă a economiei și începerea industrializării.

În anul 1949 a început și procesul de colectivizare, țăranii fiind nevoiți să renunțe la pământurile proprietate privată și să muncească în ferme la comun după model sovietic, de genul GAC, CAP, IAS. A fost o perioadă cumplită de represiune și teroare, cu arestări și condamnări arbitrare, înlăturarea din învățământul superior a tuturor tinerilor cu „origine nesănătoasă„dar și interzicerea religiei. La toate acestea se adăugau neajunsurile unei economii distruse, după război, la care se adăuga o datorie externă de 300 de milioane de dolari, despăgubiri de război datorate URSS.

„Contextul politic dificil era dublat și de o economie distrusă de război, dominată de o inflație galopantă și împovărată de plata datoriilor de război către Uniunea Sovietică (conform tratatului de pace, România trebuia să plătească 300 de milioane de dolari către URSS – cu dolarul echivalat la valoarea sa din 1938, deci valoarea reală a sumei ar fi fost dublă; să achite cheltuielile de întreținere a trupelor sovietice aflate pe teritoriul României; să restituie toate bunurile furate în timpul campaniei de război pe teritoriul URSS). Mai mult, prima reformă monetară din 1947 care echivala leul cu 150 de dolari a sărăcit populația și mai mult.”, precizează specialiști de la IICCMER în cadrul unui material numit „Introducere în comunism”.

Tot din cauza influenței URSS care a criticat demersul american de reconstrucție a Europei postbelice, România a rămas în afara celebrului Plan Marshall. Controlul sovietic era susținut și de faptul că pe teritoriul țării noastre staționau zeci de mii de soldați ruși.

Gheorghe Gheorghiu-Dej și primele semne de nesupunere

În anul 1953 murea Stalin. În acest context a urmat o perioadă de detensionare a terorii, dar și o vreme de relaxare a comunismului în zona europeană controlată de sovietici adică Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria și implicit România.

Opresiunea a fost reluată după revoluția din Ungaria în 1956, dar România începea să dea semne că dorește să meargă pe drumul ei, în zona comunistă.

După 1958, când Hrușciov a decis retragerea integrală a trupelor sovietice de pe teritoriul României, având în vedere că nu era stat de la granița NATO, Gheorghe Gheorghiu-Dej lider României comuniste a început să dea semne tot mai mare de independență și desprindere față de URSS. Nici nu se punea problema desprinderii de socialism, cu doar continuarea pe drumul comunismului, dar un comunism care să răspundă nevoilor naționale, individualizat nu coordonat exclusiv prin intermediul șabloanelor moscovite.

Tocmai de aceea începând cu 1960, România se deschide către Occident. În plus, comuniștii români scapă de foștii agenți sovietici, personalități de top în stalinizarea României și mai ales în aducerea României pe panta comunismului la finalul războiului.

Dej se ridică fățiș împotriva politicilor impuse de URSS prin CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care doreau să specializeze statele comuniste europene pe diferite ramuri. De exemplu, României i s-a cerut să devină o țară agrară și să renunțe la planurile de industrializare, mai ales cele care vizau industria grea. Evident, liderii comuniști români s-au opus vehement. Totul a culminat cu anul 1963, atunci când Partidul Muncitoresc Român a declarat fățiș că fiecare națiune are dreptul de a-și hotărâ destinul.

În 1964, Dej a decretat eliberarea deținuților politici și totodată a început demersurile apropierii de Occident. „Politicile economice din cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înființat de URSS în 1949) erau gândite în așa fel încât statele membre să se specializeze spre anumite ramuri, ceea ce în interpretarea dejistă, în timp ar fi însemnat un dezavantaj pentru România, care nu ar mai fi putut să pună accent atât de mare pe industria grea. În plus, în urma încheierii procesului de colectivizare, Dej căuta să realizeze o reconciliere între partid și popor, căutând sprijin în populație, în țărani, intelectuali și tehnocrați. Astfel că a început să afirme fățiș opoziția față de URSS. Relaxarea a continuat în anii 1963 și 1964 cu eliberarea deținuților politici, și cu o delimitare din ce în ce mai largă față de Hrușciov, România fiind alături de China unul din statele care au creat breșe în blocul sovietic.”, se arată pe site-ul IICCMER.

Ceaușescu, rebelul blocului comunist

Căderea lui Hrușciov a deschis și mai mult calea către liberalizare în România comunistă. Dej a detensionat comunismul românesc, iar în locul terorii și oprimării de până în 1955, populația a cunoscut o perioadă, scurtă ce-i drept, de deschidere și emancipare.

În anul 1965, la putere, în locul Dej, mort în urma unui cancer galopant, a venit Nicolae Ceaușescu, mâna dreaptă a fostului lider comunist român.

Ceaușescu a continuat politica lui Dej de liberalizare a României comuniste. Artiștii au putut crea mai liber, au fost reeditate lucrările scriitorilor interziși în perioada stalinizării, iar deschiderea către Occident era tot mai mare. Au apărut produse de import, inclusiv celebre mărci americane de băuturi răcoritoare sau celebrii jeans. Se organizau festivaluri de muzică blues și rock, iar muzica străină și cinematografia occidentală pătrundeau mult mai ușor. Limba rusă a fost înlocuită cu franceza în școli, iar Ceaușescu începuse să aibă legături și întrevederi cu liderii occidentali inclusiv cu președinții americani.

Nivelul de trai crescuse, iar optimismul populației așișderea.

Momentul de glorie a lui Ceaușescu - și unul dintre momentele care au marcat desprinderea României de URSS - a fost în anul 1968. Atunci a făcut vâlvă poziția luată de Ceaușescu față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele URSS și ale statelor aliate din Europa. Mai precis, era vorba despre cunoscuta „Primăvară de la Praga“ și programul de reforme ale lui Dubcek, președintele Cehoslovaciei, sau acel „Comunism cu față umană“. Prin aceste program de reforme, Dubcek susținea continuarea socialismului, dar într-o manieră mai relaxată, mai umană și mai ales ținându-se cont de specificul fiecărei națiuni.

Succesorul lui Hrușciov, Brejnev, a amenințat însă Cehoslovacia cu intervenția armată pentru a opri acest plan de reforme. Brejnev era susținut de liderii comuniști ai Bulgariei, Poloniei, Ungariei și Germaniei de Est. Ceaușescu s-a ridicat însă împotriva URSS și a susținut public cauza Cehoslovaciei.

De altfel, și Ceaușescu susținea același tip de comunism și program de reforme. Prin conferința PCR din 1967, în România comunistă s-au adoptat reforme importante pentru realizarea de centre industriale, reorganizare administrativă a țării, construirea de locuințe dar și învățământ obligatoriu cu 10 clase.

„Momentul memorabil al primei decade de conducere a fost anul 1968. Pe fondul politicilor reformatoare promovate de Dubcek în Cehoslovacia și a emergenței „socialismului cu față umană” care a dus la o democratizare crescândă a regimului în acest stat, Brejnev, succesorul lui Hrușciov la conducerea URSS, a hotărât intervenția Armatei Sovietice pentru a opri reformele. Ceaușescu, care susținea în continuare neintervenționismul în afacerile interne ale statelor, nu l-a sprijinit pe Brejnev și a condamnat public gestul liderului sovietic, în cadrul unui miting în care a fost îndelung ovaționat.”, arată IICMER.

În plus, Ceaușescu a dezvoltat la maxim naționalismul românesc de factură socialistă prin exacerbarea patriotismului, prin augmentarea, în mod fals de multe ori, a unor personalități și evenimente din istoria românilor și multe altele.

Relaxarea comunistă începută în 1964 avea să se termine însă după 1971, după vizita lui Ceaușescu în statele asiatice comuniste. Urma să se instaureze cultul personalității lui Ceaușescu, cu derapajele sale incredibile, culminând cu dezastrul anilor '80, care i-a pus capac României - din fericire și regimului ceaușist.