După ce liderul PNL, Ludovic Orban, a anunțat că a depus o plângere penală împotriva Vioricăi Dăncilă și a lui Liviu Dragnea în legătură cu mutarea la Ierusalim a ambasadei României în Israel, televiziunile arondate liderului PSD s-au dezlănțuit împotriva președintelui Iohannis. A curs cu acuzații că s-ar afla în spatele acțiunii liberalilor și că scopul său ascuns ar fi sabotarea parteneriatului strategic cu SUA.

 Linia de atac fusese deschisă cu câteva zile în urmă chiar de către Dragnea, care l-a somat public pe președinte ”să explice de ce România trebuie să aibă o acțiune de condamnare a principalului și puternicului aliat strategic, Statele Unite. România să fie aruncată într-o dispută cu Statele Unite, eu nu sunt de acord cu lucrul acesta.”

 Joi, însă, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. În timp ce Liviu Dragnea acuza o tentativă de lovitură de stat, jurnaliștii care împărtășesc convingerile șefului PSD somau ambasada SUA să dea un comunicat de presă prin care să condamne acțiunea PNL. Mesajul principal transmis din studiourile Antenei 3 și ale RTV era că administrația Trump trebuie să intervină pentru a-i proteja de abuzurile ”deep-state”-ului român pe adevărații săi aliați de la București, care își riscă libertatea pentru a susține inițiativa americană privind mutarea ambasadei din Israel.

Cum s-a ajuns ca oamenii lui Voiculescu și ai lui Ghiță să implore acum ajutor de la Washington, după ce au demonizat ani de zile ”coloniștii americani”, cei despre care spuneau că și-au bătut joc de voturile a milioane de români care au vrut să-l demită pe Băsescu în 2012?

Cum a ajuns Dragnea, care acuza Statele Unite, ”stăpânul Facebook-ului”, că se fac vinovate de înfrângerea lui Ponta la prezidențialele din 2014, să se prezinte drept martir al parteneriatului strategic româno-american? Povestea este ceva mai lungă dar merită spusă, pentru că ne ajută să înțelegem și pe ce s-a bazat șeful PSD când s-a decis, acum un an și jumătate, să cucerească România.

Lecția învățată de Dragnea în 2012 a fost că un asalt împotriva președintelui, a insituțiilor independente și a justiției nu are nicio șansă de izbândă dacă măcar Statele Unite ale Americii nu închid ochii. Indiferent cât de puternice sunt forțele interne care îl susțin și cât de mulți oameni pot fi scoși să voteze pentru demitere, totul se va nărui sub presiunea internațională generată prin parteneriatele strategice ale României.

 Lovitura preventivă pe care i-a administrat-o Klaus Iohannis, în octombrie 2016, când a anunțat că nu îl va desemna premier l-a convins pe Dragnea că nu are nicio șansă să ajungă la vreo înțelegere cu președintele. Și că dacă vrea putere va trebui să i-o smulgă președintelui. Atunci a abandonat masca docilității, pe care și-a pus-o pe 15 mai 2015, când a demisionat din funcția de ministru al Dezvoltării Regionale și din cea de președinte executiv al PSD, după decizia de condamnare în primă instanță din dosarul ”Referendumul.”

Tot ce a făcut între acel moment și octombrie 2016 pentru a demonstra că poate fi un partener de tandem pentru Iohannis, că se poate coabita cu el ca premier - sprijinul dat pentru debarcarea lui Ponta, întâi din fruntea PSD și mai apoi de la Palatul Victoria, susținerea pentru învestirea guvernului Cioloș și blocarea inițiativelor din Parlament pentru modificarea legilor justiției (la fel de distructive precum cele pe care azi le promovează) - s-a dovedit în zadar. Anunțul președintelui că nu îl va desemna prim-ministru, făcut într-un moment în care era clar că PSD va câștiga alegerile, a pus capăt iluziei că va fi acceptat vreodată ca partener de către președinte.

Nu este de mirare că, la sfârșitul toamnei lui 2016, când asupra sa se exercitau presiuni mari pentru a accepta să susțină, din nou,  un premier agreat de președinte, alegerea lui Donald Trump i-a apărut lui Liviu Dragnea ca o oportunitate miraculoasă. Din nefericire pentru el, dar și pentru România, în luna care a trecut între victoria noului președinte american și victoria PSD în alegerile parlamentare, un nucleu de samsari politici a reușit să-l convingă pe Dragnea că pentru un preț corect îi pot pune tavă neimplicarea Americii, dacă se va ajunge la o coliziune similară celei din 2012.

În săptămânile care au urmat alegerilor, îmbătați de scorul obținut, de înfrângerea usturătoare suferită de PNL, de jurămintele de loialitate pe care s-au grăbit să le facă câțiva oameni importanți din servicii și justiție și enervați de refuzul președintelui de a o desemna premier pe Sevil Shhaideh, noilor stăpâni ai României nu le-a luat mult să se lase îmbrobodiți că samsarii au reușit deja să cumpere bunăvoința lui Trump.

Dovada care le-a anulat ultimele îndoieli a fost invitația de participare pentru Dragnea și Grindeanu la una dintre petrecerile date cu ocazia învestirii noului președinte american. Cu binecuvântarea lui Trump ca și asigurată erau convinși că nimeni nu îi mai poate împiedica să-l debarce pe Iohannis. Cu Trump de partea sa cine l-ar mai fi putut impiedica pe Dragnea să ajungă președinte?

Pe fondul declarațiilor abrazive ale președintelui SUA la adresa Germaniei, cum să nu creadă poveștile bine însăilate că va fi ales să ducă pe teritoriul României războiul sfânt dintre Trump și vechea Europă? Cum să nu creadă asigurările finanțate generos că va fi susținut până în pânzele albe ca să îl înfrângă pe omul germanilor și să instaureze la București noua ordine mondială Trumpiană?

Nu este deloc întâmplător că OUG 13 a fost programată să fie adoptată de guvern în timp ce Dragnea era în drum spre Washington. Trebuia să fie prima salvă de tun într-un război cu happy-end garantat. A fost parte din plan ca protestele împotriva OUG 13 să aibă loc în timp ce liderul PSD posta fotografii de la cina cu Trump.

Din păcate pentru Dragnea, protestele au avut loc atunci când anticipase, dar fără ca ordonanța să fi fost adoptată. Momentul a fost ratat după ce președintele a descins în ședința de guvern și a blocat adoptarea ei.

Vizita la Washington, însă, i-a dat aripi lui Dragnea. A fost suficient să vadă că dacă folosește conexiunile care trebuie este posibil să ajungă în aceeași încăpere cu președintele SUA ca să nu mai aibă nicio îndoială că drumul său spre putere absolută este liber. Când s-a întors în țară, era convins că se poate baza pe sprijinul noii administrații de la Casa Albă. De aceea, a forțat din nou adoptarea OUG 13, pe 31 ianuarie.

Trezirea la realitate a liderului PSD nu a venit odată cu sutele de mii de oameni care au protestat sub geamurile guvernului și în toată țara, ci cu mesajul dat de SUA, Germania, Franța și alte trei țări.

”Noi, partenerii şi aliaţii internaţionali ai României, ne exprimăm profunda noastră îngrijorare cu privire la acţiunile Guvernului României din seara zilei de 31 ianuarie 2017, care au subminat progresele României în privinţa statului de drept şi a luptei anticorupţie din ultimii 10 ani. Acest act (…) nu poate decât să submineze poziţia României în cadrul comunităţii internaţionale şi riscă să afecteze negativ parteneriatele care stau la baza valorilor comune,” se spunea în mesajul transmis de cei șase parteneri ai României.

De abia atunci a înțeles șeful PSD că între cum și-ar dori oamenii lui Trump să acționeze administrația americană în privința României și ce va face, concret, este o distanță mare. A fost dezamăgit, dar nu și-a abandonat planul de a obține binecuvântarea președintelui american. A înțeles că nu i se vor tolera acțiuni în forță, cum ar fi ordonanțele de urgență sau suspendarea președintelui, care vor genera același tip de răspuns din partea SUA ca și cel de sancționare a OUG 13. Și a schimbat tactica.

A început să lucreze cu pași mici la destructurarea justiției independente, la atragerea de partea sa a unor magistrați și a unor șefi de servicii de informații, la distrugerea echilibrului dintre puterile statului, la rescrierea legislației cu ajutorul deciziilor Curții Constituționale, la golirea de atribuții a funcției prezidențiale și la intimidarea presei. Și a făcut progrese semnificative.

Din păcate, însă, pentru Dragnea momentul în care va fi pronunțată sentința în dosarul în care a fost judecat alături de fosta soție se apropie vertiginos. Ratarea OUG 13 și semnalul primit de la Washington în februarie 2017 l-au împiedicat să mai intervină brutal pentru blocarea acestui proces. A obținut doar o întârziere, cu sprijinul președintei Înaltei Curți, însă, după cum se vede, nu a fost suficient. Pentru că această sentință, chiar dacă nu va fi definitivă, i-ar putea pune mari probleme în propriul partid și ar putea marca finalul carierei sale politice a fost obligat să acționeze.

De aceea s-a grăbit să anunțe că România a luat decizia de a muta la Ierusalim ambasada noastră în Israel. Deși disperată, acțiunea lui Dragnea urmărește două scopuri foarte precise. Și ambele au legătură cu acceași obsesie de a obține sprijinul administrației americane, despre care scriam acum două săptămâni că i-a bântuit pe toți liderii PSD din ultimii 20 de ani.

În primul rând, Dragnea speră că prietenii săi din Israel îl vor ajuta să obțină accesul mult dorit la președintele american, pe care samsarii de iluzii din România nu au putut să i-l ofere. După ce partenerii lor din cercul de apropiați ai lui Trump, precum Broidy și Stone, au intrat în atenția FBI din promisiunile, oricum gonflate, nu a mai rămas chiar nimic. Conexiunile israeline ale familiei Trump, însă, au rezistat.

Al doilea obiectiv a fost să dea senzația că tema mutării ambasadei este rezultatul unui război americano – german, cu Iohannis acționând în interesul Germaniei, iar Dragnea al SUA. ”Conflictul”, după cum spuneam și la început, ar trebui să transmită un mesaj de SOS către președintele SUA: ”Iohannis, omul nemților, vrea să ne bage la închisoare pe mine și pe premier pentru că v-am susținut proiectul mutării ambasadei la Ierusalim. Nu îl lăsați să ne pedepsească pentru că am ales să servim loial parteneriatul strategic româno-american!”

Ne aflăm, de fapt, într-un nou moment de tip OUG 13. Liderul PSD a dat o lovitură majoră statului român, statul, prin vocea președintelui Iohannis, i-a răspuns dur, iar Dragnea așteaptă să vadă dacă americanii îi vor ține partea. Adică, dacă efortul său de lobby pe lângă apropiați ai președintelui SUA va da rezultate.

Din păcate pentru liderul PSD, pe lângă argumentul principal, imperativul evoluției, care derivă din principiile corecte pe care este clădită alianța dintre România și America, mai există încă unul, foarte puternic, care pledează împotriva strategiei sale de a exploata în interes personal un subiect sensibil. De ani buni, ultimul cuvânt în politica SUA în România îl are Pentagonul. Nu Departamentul de Stat, nu Casa Albă. Și după cum s-a văzut în alte puncte de pe glob, nici măcar Donald Trump nu îndrăznește să intervină acolo unde interesele militare ale Americii dictează.

Prin urmare, întrebarea la care SUA trebuie să răspundă va fi cea care a fost pusă și când Mircea Geoană și Victor Ponta și-au încercat norocul: ”Va fi România un aliat militar mai puternic sau mai slab cu Liviu Dragnea la cârmă?„ Iar răspunsul pe care îl așteaptă cu înfrigurare și-l poate da singur, încă de pe acum, scrie Dan Turturică pe  Digi24.ro .

Distribuie Distribuie Comentarii