Marea Unire de la 1918 a fost, arată specialiști dar și documente ale vremii, nu rezultatul unui parcurs militar glorios, ci mai degrabă un rod al norocului, al unei femei carismatice și inteligente, a unor diplomați cu fler dar și a unei promisiuni bine făcute.

La 1 decembrie, lua naștere, de facto, România Mare. Și asta după ce organismele administrative din Bucovina, Transilvania și Basarabia au votat, rând, pe rând, de-a lungul anului 1918, unirea cu România.

Pe 24 decembrie, regele Ferdinand I al României, ratifica unirea. Aveau să mai treacă încă doi ani, pentru recunoașterea internațională a acestei realități politice. Mai precis, până în 1920, atunci când la Trianon a fost recunoscută unificarea Transilvaniei cu România.

Marea Unirea de la 1918 și, în general, România Mare a fost visul a generații întregi de patrioți, încă din secolul al XIX-lea. Acest vis ca și eforturile generațiilor providențiale de la 1848, dar și a celor de la finele secolului al XIX-lea, au fost la un pas să fie spulberate din cauza corupției, nepotismului și incompetenței.

Unirea de la 1918 dar mai ales recunoașterea României Mari nu a fost rezultatul unui parcurs glorios în anii războiului. așa cum a fost indus publicului larg mai ales în anii naționalismului de factură comunistă.

Din contră, România a fost efectiv spulberată pe câmpul de luptă și abia a supraviețuit, din punct de vedere statal războiului. La conferințele de pace post-belice nu era bine privită mai ales prin încheierea, fără acordul aliaților, a păcii separate de la Buftea-București, cu Germania.

România Mare a fost însă posibilă pe de o parte datorită norocului și a unei realități geo-politice favorabile, dar și a unei diplomații strălucite care a exploatat la maxim, la fel ca și în 1859, orice oportunitate. La toate acestea s-ar putea adăuga eroismul țăranilor-soldați din anul 1917 dar și o promisiune bine făcută în cel mai oportun moment.

Primul Război Mondial, un festival al incompetenței și un dezastru pentru româniâ

În anul 1914, atunci când izbucnea Primul Război Mondial, România a rămas neutră până în 1916. În tot acest timp a început însă misiunea de modernizare și dotare a armatei române. Chiar și după 1916, Guvernul Brătianu a alocat 115 milioane de lei, plus un credit de 850 de milioane de lei, până în 2017.

În loc ca fondurile să fie cheltuite cu maximă seriozitate și responsabilitate, mai ales că România era înconjurată de inamici, nepotismul, șpăgile și interesele au dat tonul. Cine dădea mai mult, primea contracte preferențiale cu armata, iar pe bani mulți erau furnizate echipamente proaste, arme nefuncționale sau chiar mai rău, pe bani mulți nu era furnizat nimic.

„În pregătirea armatei române pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori. Întocmai cum la Ministerul de Externe îl pusese pe slabul Emanoil Porumbaru pentru a conduce el întreaga activitate diplomatică, tot astfel, la Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliescu, total obedient faţă de primul-ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că tot este pregătit şi că victoria e sigură. Brătianu însuşi evalua eronat viitoarea campanie: el îi spunea generalului Averescu, în 1915, că eliberarea Transilvaniei se va face în 15 zile!”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

„Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, preciza și Constantin Argetoianu, un contemporan cu evenimentele.

Consecințele au fost catastrofale. După o intrare triumfală în Transilvania, în 1916, România s-a trezit atacată din trei părți. Armata română, prost echipată și mai ales prost-condusă, a fost efectiv spulberată. La Turtucaia, comandanții și-au lăsat de izbeliște soldații și au fugit.

„Incompetenţa şi laşitatea comandanţilor (generalii Aslan şi Teodorescu) au făcut ca trupele române din „capul de pod fără pod", abandonate de comandantul lor, să fie încercuite şi anihilate (160 ofiţeri şi 6 000 soldaţi morţi şi răniţi, faţă de 480 ofiţeri şi 28 000 soldaţi prizonieri şi 5 500 militari scăpaţi din încercuire)”, preciza Constantiniu în aceeași lucrare.

La finele anului 1916, nemții cucerea Bucureștiul, iar Guvernul, armata și un lung șir de refugiați au plecat către Moldova. Atâta mai rămăsese din România, în mai puțin de un an. Inclusiv Ministrul de Externe al Marii Britanii spunea că în situația României s-a ajuns la o „o incompetență la limita crimei”, iar I.G. Duca descria tabloul dezastruos al retragerii în Moldova.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern".

La toate acestea se adăugau bolile și foametea.

„Foamea de pământ„ și eroismul soldaților-țărani

Abia în 1917, o misiune militară franceză, condusă de faimosul general Berthelot a reușit să mai facă ordine în armata română. Soldații au fost instruiți, au primit echipamente cum trebuie și arme noi, moderne. Inclusiv mitraliere. La toate acestea s-a adăugat un discurs providențial ținut, pe 23 martie 1917, în fața soldaților din Armata II a, staționată la Răcăciuni.

„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

Se spune că acest discurs a salvat România în anul 1917, alături de mitralierele și armele generalului Berthelot. Impulsionați de dorința de avea propriul pământ, de a-și putea întreține familiile și de a avea posibilitatea de a prospera, țăranii au luptat cu cel mai mare avânt.

Au rămas în istorie și au avut răsunet inclusiv în presa internațională a vremii, bătăliile de la Mărăști, Mărăștești și Oituz dar și alte confruntări, în care soldații români au luptat cu un eroism ieșit din comun. Unul dintre cele mai elocvente episoade în acest sens, a fost cel oferit de Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.

Ostașii acestui regiment rezistau eroic bombardamentelor germane în sectorul lor, adică satele Străjescu, Doaga și Moara Roșie. Fiind cald afară, maiorul Atanasie Ionescu, comandatul batalionului 3 le-a ordonat soldaților să rămână doar în cămașă. Cum nemții au început să atace în valuri, muniția soldaților s-a împuținat dramatic. În acel moment, maiorul le-a ordonat soldaților să monteze baionetele și au ieșit la atac împotriva liniilor germane. Și-au spulberat inamicul și au intrat în legendă.

„Ruşinea campaniei din toamna anului 1916 era spălată. Românul a dovedit data asta cu prisosinţă că, bine armat şi bine condus, putea să ţie piept oricărui soldat din lume. Nemţii au povestit, după război, că plecaseră la luptă spre Mărăşeşti cu uşurinţă, crezând că au în faţa lor oamenii din toamna precedentă şi că mare le-a fost mirarea izbindu-se de noul avânt al românilor, pe care-l comparau cu al francezilor, pe frontul de vest”, scria Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”.

Noua configurație geo-politică europeană, marele noroc al României

Odată cu terminarea Primului Război Mondial, la conferințele de pace, România nu era bine văzută. Semnase în 1918 pacea separată de la Buftea cu Germania, tocmai fiindcă nu mai făcea față efortului de război și risca să dispară de pe hartă.

După ce românii au văzut că nemții pierd războiul, pe ultima sută de metri, s-au întors iarăși la luptă, și finalul Primului Război Mondial i-a prins în tabăra învingătorilor. Nemulțumiți de această atitudine state precum Franța, Anglia, considerau acest act ca o încălcare a Alianței, iar România risca să fie exclusă de la tratative.

În acest context, primul lucru pozitiv în favoarea României a fost chiar norocul. Mai precis, căderea Imperiului Țarist și dezmembrarea acestuia, cu posibilități, rapide de autodeterminare, mai ales pentru Basarabia, dar și căderea Imperiului Austro-Ungar, cu aceleași posibilități pentru Bucovina și Transilvania.

„Când idealul desăvârşirii unităţii naţionale părea compromis, au început să dea roadele două procese istorice la care nu se gândise nimeni la începutul războiului, dar care aveau să joace rolul decisiv în apariţia României Mari (este adevărat că, îndată după izbucnirea războiului, perspicacele Take Ionescu, printre multe preziceri corecte, anunţase şi o „cascadă a tronurilor" şi o cotitură spre stânga, dar nu intrase în detalii): căderea autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist şi destrămarea monarhiei austro-ungare. (...) Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare”, scria Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român".

O femeie carismatică și providențială

Deși organismele administrative din Bucovina, Basarabia și Transilvania și-au exprimat dorința de unire cu România, iar regele ratificase la finele anului 1918, această unire, fără recunoașterea Marilor Puteri, totul era în van. Iar sorții erau împotriva noastră. Ba chiar Georges Clemenceau, primul-ministru francez îl antiptiza pe Ion I.C. Brătianu, primul ministru al României.

Au ieșit chiar situații extrem de tensionate, iar România era la un pas să piardă totul. Lucrurile au fost salvate parțial de diplomați români foarte talentați precum Alexandru Vaida Voevod. Exasperat de situația în care se afla, Ion I.C. Brătianu pleacă de la Paris și demisionează. Locul îi este luat de Alexandru Vaida Voevod.

„Mai flexibil şi mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relaţiile dintre Bucureşti şi Paris, şi, obţinând unele reformulări ale textelor (între care dispariţia referirii la recunoaşterea independenţei României), a semnat tratatele incriminate”, se arată în ”O istorie sinceră a poporului român”.

Cea care avea să încline decisiv balanța Marilor Puteri în favoarea României a fost o femeie. Nu orice fel de femeie ci regina Maria a României. Carismatică, cultă și îndrăzneață, regina României a plecat direct la Paris. A fost angrenată imediat în discuții neoficiale cu președintele Franței, Raymond Poincare dar și cu reprezentanți ai Marii Britanii.

Regina Maria a avut însă două întâlnire decisive care au schimbat soarta României. Prima cu George Clemenceau, primul-ministru al Franței. Trebuia să fie o întrevedere de numai 20 de minute, dar a durat două ore, timp în care Regina Maria a schimbat total optica primului-ministru francez despre România și situația ei.

La fel s-a întâmplat și în cadrul celei de-a doua întâlniri cu președintele american Woodrow Wilson. Ambii au fost convinși să susțină România și să accepte unirea de la 1918. A fost o victorie diplomatică uriașă.

„Maria a reuşit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reuşit într-o lună întreagă”, a recunoscut Ionel Brătianu.