Ca la domino, comunismul începuse să cadă pe tot continentul – iar românii o știau, mai ales de la Europa Liberă. La noi, Revoluția a început timid, cu câteva zeci de oameni, dar s-a extins cu rapiditatea unui foc într-o claie de paie uscate. Din 16 până în 22 decembrie, puterea a fost în mâna poporului – ei, cei mulți, care au stat în fața armelor și a tancurilor, au semnat cu sânge abolirea comunismului.

Din 22 decembrie, conducerea țării a fost acaparată fără rușine de un grup de comuniști care vorbeau despre Nicolae Ceaușescu drept cel care „întinase idealurile socialiste“. Pentru a-și asigura locul în fruntea României au apelat la manipulare și intrigi odioase, în urma cărora au murit peste 800 de persoane, iar democrația și-a făcut intrarea pe ușa din spate. În total, 1.166 de oameni au murit în Decembrie 1989, iar noi avem datoria să apărăm drepturile și libertatea câștigate.

15 DECEMBRIE. Timișoara. Începutul sfârșitului

• Pastorul reformat László Tőkés trebuia evacuat din casa parohială și mutat la o parohie de la Mineu, un sat din județul Sălaj. Pe timpul zilei, mai mulți enoriași s-au perindat prin dreptul casei sale, însă abia la lăsarea serii s-au adunat în jur de 200 de oameni pentru a-l susține.

• Ion Rotărescu, secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal de Partid, și Petre Moț, primarul Timișoarei, au încercat să negocieze anumite aspecte, însă nu și mutarea pastorului și a familiei sale.

16 DECEMBRIE. Primul „Jos Ceaușescu!“

• Enoriașii baptiști, dar și alți susținători ai lui Tőkés se întâlnesc iar la casa parohială și la biserică, aflate pe aceeași stradă.

• Cu cât timpul trecea, cu atât se adunau și mai mulți oameni – muncitori, studenți și alți locuitori ai Timișoarei.

• În jurul orei 16.00, tramvaiele au fost oprite.

• De la o fereastră se aude o voce de femeie care strigă „Jos Ceaușescu!“.

• Se strâng din ce în ce mai mulți manifestanți care ocupă Piața Maria, ajung la căminele studențești și la sediul PCR.

• Autoritățile intervin. Mulți protestatari sunt bătuți și arestați – printre ei, László Tőkés.

17 DECEMBRIE. „Radu cel Frumos“ însângerează Timișoara

• Protestatarii s-au adunat din nou, dar de această dată în fața sediului Comitetului Județean al PCR și în Piața Operei. TAB-urile și tancurile întâmpinau timișorenii dornici să scape de orice însemne ale comunismului.

• Comitetul Executiv al PCR aprobă folosirea forței pentru a înăbuși mișcarea de stradă de la Timișoara. „Se somează, oricine nu se supune se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea!“, tuna Ceauşescu. De la București erau trimiși secretarul Comitetului PCR Ion Coman şi generalii Ştefan Guşă, Mihai Chiţac (viitorul ministru de Interne din timpul mineriadei) şi Victor Atanasie Stănculescu (viitorul ministru al Apărării în guvernul Roman).

• Se întunecase deja când militarilor le-a fost transmis indicativul „Radu cel Frumos“: înarmarea cu muniție de război și pregătirea de luptă.

• 63 de oameni au murit în acea zi și 253 au fost răniți.

18 DECEMBRIE. Operațiunea „Trandafirul“

• A fost decretată legea marțială, însă oamenii au protestat în continuare, cântând „Deșteaptă-te, române!“, interzis de comuniști.

• Nicolae Ceaușescu a lăsat românii pe mâna Elenei și a plecat la Teheran, în vizita deja programată.

• Elena Ceaușescu, ajutată de Tudor Postelnicu (ministru de Interne) și de Emil Bobu (secretar al CC al PCR), a luat decizia de a acoperi urmele masacrului de la Timișoara. Astfel, în noaptea de 18 spre 19 decembrie, peste 40 de trupuri ale celor care au fost împușcați au fost luate din morga Spitalului Județean, urcate în autoizoterme și transportate la crematoriul „Cenușa“ din București. Acolo, corpurile neînsuflețite au fost arse în noaptea zilei de 19 spre 20 decembrie, iar cenușa rămasă a fost încărcată în patru tomberoane și apoi aruncată într-o gură de canal din Popești-Leordeni, județul Ilfov. Soția dictatorului plănuia să declare că acești oameni „dispăruți“ au trecut fraudulos granița.

19 DECEMBRIE. Puterea e în mâna celor mulți

• Protestele continuă prin intermediul muncitorilor timișoreni ai marilor platforme industriale.

• Prim-secretarul Radu Bălan și alți activiști de partid se deplasează la întreprinderea ELBA pentru a încerca să-i calmeze pe muncitorii care cereau retragerea militarilor.

• Cei peste 50.000 de oameni îl conving pe generalul-maior Ștefan Gușă să ordone: ,,Se interzice executarea focului asupra oamenilor!“. Războiul nu era însă câștigat.

20 DECEMBRIE. Azi în Timișoara!

• Dimineața, timișorenii se organizează în Frontul Democratic Român, avându-l în frunte pe Lorin Fortuna, cu scopul de a comunica cu Guvernul. Cerințele erau clare: demisia lui Ceaușescu, eliberarea celor arestați, libertate în tot și-n toate. De la balconul din Piața Operei se aud încontinuu scandări precum: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică“, „Poporul suntem noi!“.

• Cu toate eforturile, însă fără a mai folosi muniția, autoritățile Statului pierd în fața mulțimii: Timișoara devine primul oraș liber de sub comunism.

• Ceaușescu revine din Iran și iese în fața națiunii, la TVR, unde îi numește pe protestatari „huligani“ și spune că acțiunea de la Timișoara a fost organizată cu ajutorul „agenturilor străine“.

• Dictatorul și partidul hotărăsc, la propunerea primarului Bucureștiului, Barbu Petrescu, organizarea imediată a unui miting în Piaţa Republicii (Piaţa Palatului) din faţa sediului Comitetului Central al PCR.

21 DECEMBRIE. „Alo! Alo!“/ „Ceaușescu, cine ești? Criminal din Scornicești“

• La ora 11.00, dictatorul a ieșit în balconul CC al PCR și a fost întâmpinat cu huiduieli. A început să promită o viață mai bună, dar nimeni nu l-a crezut. „Jos cizmarul!“ și „Timișoara! Timișoara!“ se auzea printre strigătele mulțimii.

• Niște pocnituri și sunete ciudate au întrerupt atmosfera. Erau încercările disperare ale Securității de a sparge grupul de oameni adunat în zona Palatului Regal. Protestatarii au plecat, însă o parte dintre ei s-au regrupat pe Calea Victoriei, dar mai ales pe Bulevardul Magheru, în zona Hotelului Intercontinental.

• A urmat cea mai lungă noapte a anului 1989. Protestatarii au făcut o baricadă de-a latul bulevardului, iar în fața lor s-au postat forțele de ordine, înarmate și cu scuturi de protecție, dar și tancuri și TAB-uri. Se lăsase deja întunericul când forţele Securității și ale Armatei au început să tragă în oameni. Majoritatea celor care au scăpat cu viață au intrat într-un alt infern: toți cei din zona Universității și metrou au fost prinși, bătuți, târâți în dube și transportați la închisoarea Jilava, unde violențele fizice și psihice au continuat.

22 DECEMBRIE. De la „Armata e cu noi!“ la „Cine a tras în noi?“

• Ecoul crimelor din centrul Bucureștiului s-au dus departe – în țară, oamenii au început să iasă pe străzi; în lume, presa întreagă vuia. Degeaba au primit pompierii ordin să curețe străzile de sânge, omorul este o pată care nu se ia.

• Muncitorii tuturor marilor întreprinderi bucureștene au plecat în marș către Universitate la primele ore ale dimineții. În jur de ora 10.00, când Ceaușescu anunță sinuciderea ministrului Apărării, Vasile Milea, precum și decretarea „stării de necesitate“, oamenii deja umpluseră centrul Capitalei. Noul ministru al Apărării, Victor Atanasie Stănculescu, ordonă trupelor să intre la cazărmi – sute de mii de voci strigă „Armata e cu noi!“.

• În jurul orei 11.00, Nicolae Ceaușescu a încercat să se adreseze mulțimii cu o portavoce, însă a eșuat. La puțin după ora 12.00, cuplul de dictatori, împreună cu Manea Mănescu, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe şi două gărzi de corp părăsesc clădirea CC al PCR, la bordul unui elicopter. Trei ore mai târziu, sunt arestați la Târgoviște.

• Punctele de difuzare a informației, Televiziunea și Radioul, sunt preluate imediat de un grup care voia puterea: pe micile ecrane apar figuri cunoscute, precum Ion Caramitru, Mircea Dinescu și Sergiu Nicolaescu, care exclamă entuziasmați „Fraților, am învins!“. Se constituie Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naționale, care asigură oamenii că tot ce a fost rău este dat pe apa sâmbetei.

23 DECEMBRIE. Vinovații fără vină

• Iliescu și grupul său, în special cu ajutorul TVR, încep o defilare a minciunilor cu scopul de a băga spaima în oameni, și ei, ca singuri salvatori, să își securizeze puterea. În țară, dar mai ales în București, persoane neidentificate încep să tragă în oameni, iar FSN-iștii îi numesc „teroriști“ care vor să păstreze comunismul în fruntea statului și îndeamnă populația și Armata să lupte împotriva lor. De asemenea, fake news precum apa otrăvită panichează românii.

• S-a tras masiv la Televiziunea Română și au fost incendiate Muzeul Național de Artă și Biblioteca Centrală.

• Generalul Iosif Rus, comandantul Aviației Militare Române, primește un „pont“ cum că aeroportul din Otopeni ar urma să fie atacat de teroriști. Cere oameni pentru a-l apăra. Grigorie Ghiţă, comandantul trupelor de Securitate, trimite un grup de 82 de tineri, veniți de la UM 0865 Câmpina. În timp ce camioanele au trecut de trei filtre și le-a fost confirmată identitatea, la TVR, crainicul Teodor Brateş anunţa alarmant: „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni“ – nu se știe cine i-a oferit informația. Prima dată s-a tras asupra convoiului cu mitraliere: 22 de militari au murit pe loc, 6 au fost răniți. Cei rămași au primit ordin să iasă cu mâinile sus. Zis și făcut. Doar că protocolul a fost încălcat și ofițerii de la Câmpina sunt împușcați ca la plutonul de execuție: 18 și-au pierdut viața. Cei care au supraviețuit au fost ținuți pe aeroport până pe 30 decembrie, unde au fost bătuți și batjocoriți.

• Un alt moment la fel de tragic s-a desfășurat în fața Ministerului Apărării Naționale, unde generalul Gheorghe Trosca (șeful Statului Major al Unității Speciale de Luptă Antiteroristă – USLA) și un grup de ofițeri de-ai săi au fost chemați pentru a apăra clădirea de „teroriști“, cu toate că era deja supravegheată de 2.200 de soldaţi, 63 de tancuri și 50 de transportoare blindate. Din motive încă neclare (se vehiculează ipoteza unor răzbunări personale și răfuieli între instituții), vehiculele blindate în care se aflau Trosca și oamenii săi au fost atacate chiar de forțele armate aflate în interiorul ministerului. Trosca și șapte uslași au murit. În dimineața de Ajun, cei care treceau prin zona Pieței Orizont au văzut tancurile vandalizate, pe care era scris „TERORIȘTI“ și capul desprins de corp al generalului Trosca, pe care mulți l-au batjocorit.

• Astfel de incidente, soldate cu morți, s-au desfășurat și în alte orașe din țară. Cifrele sunt clare: înainte de 22 decembrie au murit aproape 300 de oameni; după preluarea puterii de către FSN, diferența până la 1.166.

24 DECEMBRIE. „Colindița nu-i mai multă, să trăiască cine-ascultă!“

• Capitala era încă un oraș sub asediu. Tancurile si camioanele patrulau, în zonele principale încă se mai auzeau împușcături, obiectivele importante era protejate de baraje militare. Oamenii erau încă în alertă maximă, iar haosul, dezinformarea și manipularea dominau.

• CFSN adoptă măsuri excepţionale: încetarea completă a focului pe întreg teritoriul ţării, predarea armamentului aflat în posesia civililor către unităţile militare, integrarea unităţilor Ministerului de Interne în structura Ministerului Apărării Naţionale.

• După aproape jumătate de secol, la radio și la TV se aud colinde.

25 DECEMBRIE. Televizarea unei morți anunțate

• După ce au fost capturați pe 22 decembrie și ținuți închiși la garnizoana din Târgoviște, soții Ceaușescu au fost parte a unui proces-spectacol – cu o lipsă vizibilă a oricărei proceduri juridice și cu o sentință dată de la început.

• În ziua de Crăciun, Nicolae și Elena Ceaușescu erau condamnați la moarte imediată prin împușcare. Totul a fost filmat, iar scene precum momentul în care dictatorii sunt duși în fața plutonului de execuție și imagini cu cadavrele lor au fost publicate în aceeași zi, la Televiziunea Națională.

• Până pe 31 decembrie, noua putere, în frunte cu Ion Iliescu și Petre Roman (numit prim-ministru pe 26 decembrie), desfășoară o serie de acțiuni politico-administrative. Abia pe 28 decembrie se aud ultimele focuri de armă.