Un american a povestit pe YouTube lucrurile care le detestă la țara sa adoptivă, România. Totuși, el susține că se simte bine aici și că este îndrăgostit de România, dar nu poate închide ochii la unele probleme.

Un american care locuiește la Cluj a povestit pe YouTube care sunt lucrurile care nu îi plac în România. El a explicat cu argumente ce îl deranjează la români, chiar dacă în unele momente a părut că exagerează ușor. Clipul postat luna trecută pe Facebook pe canalul său Living Ironically in Europe a depășit 300.000 de vizionări și a strâns peste 2.000 de comentarii.

„România, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru Pământ și dulcea mea țară adoptivă. Locuiesc în România de aproape un an și, deși ador această țară, are cu siguranță și câteva lucruri care ar trebui îmbunătățite. Și despre asta este acest videoclip: despre lucrurile pe care le urăsc la România”, și-a început el postarea.

O gramatică de coșmar

Primul lucru care îl deranjează, dar care nu este corigibil, este gramatica limbii române. La fel ca mulți alți străini, el se declară exasperat de gramatică, iar din această cauză vede româna ca una dintre cele mai grele limbi.

„Când vine vorba despre limba română, cu siguranță nu este una dintre cele mai dificile, mai ales dacă știi deja limba engleză. Veți observa o multime de cuvinte pe care deja le cunoașteți și odată ce veți începe să o învățați veți crede că este ușoară. Și apoi veți fi lovit drept în față de gramatica limbii române. Pe hârtie, gramatica limbii române este destul de ușoară, cu excepția faptului că nu este. Odată ce începi să o folosești realizezi că toate regulile pe care le-ai învățat sunt aruncate pe fereastră. Practic, ești forțat să memorezi fiecare conjugare separat. Uite cum ar trebui să conjugi verbul <a mânca> și apoi verbul <a lua>”, a spus el.

Transportul public, la pământ

Transportul public este al doilea capitol la care se referă americanul. Însă nu este vorba despre transportul local, ci despre legăturile dintre marile orașe ale României.

„Unul dintre primele lucruri care au început să mă enerveze după mutarea în România este transportul public. În vreme ce transportul public în oraș nu este chiar atât de rău, dacă este un muritor de rând fără mașină și te hotărăști să mergi în următorul oraș românesc, Dumnezeu cu siguranță nu va avea milă de tine. Dacă vrei să călătorești între două orașe din România, dintre care niciunul nu este București, există puține autobuze și trenuri disponibile între cele două. Iar cele care sunt disponibile circulă la ore extrem de incomode”, a mai spus el.

El dă ca exemplu legăturile dintre Cluj și Timișoara, insuficiente și foarte proaste.

„De exemplu, locuiesc în Cluj, al doilea cel mai mare oraș din România, și deseori trebuie să călătoresc la Timișoara, al patrulea oraș ca mărime al României. Cele două orașe au ambele peste 300.000 de locuitori și cu mașina sunt cam la 4 ore depărtare unul de celălalt. Câte autobuze credeți că merg zilnic între cele două orașe? Ei bine, două! Ambele pleacă dimineața, unul la 10.00, altul la 12.30. Treaba e că nici măcar nu sunt niște autobuze cu adevărat. Sunt niște microbuze care au 12 locuri și un miros îndoielnic”, adaugă el.

Și asta nu este tot. Pentru a prinde un loc în microbuz e nevoie de rezervare, iar asta poate fi o problemă serioasă.

„Partea și mai complicată de abia de acum vine, întrucât pentru a merge cu un autobuz ai nevoie de o rezervare și pentru a obține o rezervare, trebuie să suni la compania de autobuze. N-ar fi o problemă dacă telefonul companiei ar funcționa, ceea ce de cele mai multe ori nu funcționează. Te duci la stația de autobuz și ceri un bilet și ți se spune de către doamna care lucrează la ghișeu că ea nu îți poate vinde un bilet pentru că trebuia să îți faci rezervare la telefon”, mai spune americanul.

Drumul spre București, cumplit

Și mai sunt și alte probleme, adaugă el: „Dacă vrei să mergi într-un oraș din apropiere, microbuzul nici nu oprește în stație. Poate opri oriunde în oraș, poate opri la biserică, lângă McDonald’s, dacă sunt destul de amabili, și la școala elementară. Singura modalitate de a ști unde oprește autobuzul este să îi întrebi pe localnici și dacă nu vorbești foarte bine româna, e tare greu.”

Foarte greu este de ajuns în Bucureșți, se plânge americanul. „Deoarece România este o țară destul de centralizată, capitala ei, Bucureștiul, joacă un rol destul de important. România având o formă aproape circulară, v-ați putea imagina capitala ca fiind chiar în centru. Dar nu, este în sud, aproape de granița cu Bulgaria. Deci dacă locuiți în centrul țării, mult noroc la călătoria de 10 ore cu trenul și să sperăm că funcționează aerul condiționat. Sfat: nu funcționează!”

O birocrație incredibilă

Birocrația din România este un alt capitol detestabil. Deși este familiarizat cu sistemele birocratice din Europa, el spune că România a dus dincolo de orice fel de limite acest lucru.

„Nu sunt străin de sistemele birocratice post-socialiste. Am trăit în Serbia pentru 9 ani totuși. Cu toate acestea, România face un pas înainte. Sigur, și aici vei întâlni clasicul adus de copaci întregi de hârtie unei creaturi aflate la menopauză, foarte prost plătită, cunoscută drept <femeia care lucrează la ghișeu> doar ca să ți să spună că, de fapt, ai nevoie de o copie a unui document pe care îl ai deja acolo și nu, nu poți face o copie chiar dacă stai chiar lângă un copiator pentru că, ... you, de aia!”

Asta înseamnă stres și plimbări, plus refacerea documentelor. Evident, asta nu înseamnă automat că a doua oară actele vor fi considerate a fi în regulă, avertizează el.

„Va trebui să te reprogramezi peste câteva luni mai încolo și apoi să aștepți iar câteva ore la rând doar ca să ți se spună din nou că îți lipsește o nenorocită de hârtie. Un alt lucru incredibil la birocrația românească este că România are una dintre cele mai mari viteze de internet din lume, cea mai mare din Europa și poate a doua cea mai mare din lume după Coreea de Sud și poate Islanda, dar nicio birocrație nu este digitalizată. Trebuie în continuare să faci o mulțime de copii fizice ale documentelor și să le aduci de unul singur la ghișeu, în loc să le trimiți online. Apoi să aștepți la coadă.”

Americanii, dezavantajați

El se plânge și că orarul birourilor pentru cetățenii străini din România este limitat, iar cetățenii non-EU, așa cum sunt americanii, au de suferit din această cauză.

„Un exemplu în acest sens este biroul de migrație de la Cluj. În afara faptului că se află la parterul unui mall, fiind înconjurat de magazine de lux, biroul funcționează doar 5 zile pe săptămână, de la 9 la 17. Însă este doar pentru cetățenii UE. Acum, dacă sunteți destul ne ghinionist să vă fi născut în afara UE, biroul primește cetățeni care nu sunt americani doar miercurea și doar 20 odată. Și după cum vă puteți imagina, sunt cu siguranță mai mult de 20 de oameni care așteaptă ziua. Așa că mulți trebuie efectiv să doarmă la mall doar pentru a avea șansa de a fi văzut a doua zi”, exagerează el.

De când locuiește în România, el s-a lovit și de cerbicia unor vecini care l-au stresat. Admite că nu toți românii sunt așa, însă spune că uneori cei mai în vârstă pot să le dea bătăi de cap străinilor.

„O altă relicvă a erei comuniste trecute sunt cu siguranță vecinii. Și dacă ați locuit vreodată într-un bloc aici, veți ști cu sigurnață despre ce vorbesc. Ca să fiu corect, majoritatea vecinilor pe care îi vei întâlni aici sunt oameni normali, ok. Dar există încă acele creaturi cretacice care cred că încă trăim sub Ceaușescu. Așa că ici și colo vei găsi acea bunică care te va opri pe holul blocului și va începe să te interogheze: de unde ești, de ce te întorci acasă atât de târziu, la care apartament locuiești, de parcă ar fi treaba ei.”

Însă cel mai comic lucru i s-ar fi întâmplat, spune el, atunci când cineva a chemat poliția. Asta pentru că unuia dintre vecinii logodnicei sale i s-a părut un „străin suspect”.

„Spre exemplu, un lucru care s-a petrecut de când locuiesc aici este că a fost chemată poliția la mătușa logodnicei mele pentru că unul dintre vecinii ei drăguți a raportat că există un „străin suspect” care o vizitează constant. Așa că, desigur poliția a trebuit să vină și să investigheze și și-au dat seama că era doar nepoata ei. Chiar dacă nu se întâmplă des, este destul de enervant”, relatează el acum amuzat.

I-a descoperit pe cocalari

Americanul nu îi uită nici pe cocalari, despre care spune că fac parte din subcultura României. Cocalarii sunt, spune el, parveniți reduși, fără cultură și cu un intelect sub medie.

„Fiecare țară are propria sa subcultură. Românii au cocalarii. Ca să explici ce sunt cocalarii nu cred că există modalitate mai bună decât să citești descrierea de pe site-ul Muzeului Kitsch-ului. Cocalarul este un individ cu o mare nevoie de afirmare în condițiile unei culturi modeste. Ca orice înapoiat cultural, nu și-a dezvoltat nici măcar calitatea de a-și evalua înapoierea culturală, așadar funcționează ca un handicapat care nu-și conștientizează handicapul. Ca un orb la școala de șoferi. În lipsa de date, judecă simplist și se poziționează greșit pe scara socială”, se amuză el.

Mai departe, americanul continuă să-i critice pe cocalarii cu care a avut de-a face și pe care i-a întâlnit în toată România. „Cocalarii acordă o importanță exagerată unui concept ambiguu, numit „școala vieții”, după care își ghidează acțiunile. De la nivelul educației sale modeste, percepe banul ca fiind unica valoare universală. Greșește la calcul și atunci când își dimensionează ambițiile, alegându-și modele pe cei câțiva cocalari norocoși, ajunși foarte bogați, în pofida sărăciei lor culturale. Probabilitatea lui de succes este mult mai mică, însă cocalarul nu are capacitatea intelectuală de a înțelege această realitate”, completează el.

Spre final, în câteva cuvinte, îi descrie pe cei pe care îi numește cocalari. „Poți găsi cocalarul la volanului unui BMW vechi de 20 de ani, pe care l-a adus din Germania, în timp ce îi strigă în difuzoare cât se poate de tare: <Ia, calule, du-mă, du-mă, dorule!> Se îmbracă de parcă ar fi jefuit actorii din distribuția Jersey Shore”, se amuză el.

La final, el spune că își iubește țara adoptivă. „În concluzie, iubesc România din toată inima și sper să nu mă mut niciodată de aici.”