​Crăciunul este o sărbătoare cu multe rădăcini păgâne, fie că este vorba de bancheturile nebunești de la Saturnaliile romane sau despre ospețele cu multă băutură și cu focuri uriașe ale popoarelor nord-europene. Nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus, iar Crăciunul a devenit oficial sărbătoare bisericească în secolul IV. De atunci, foarte multe s-au schimbat și o mulțime de influențe au determinat modul în care este Crăciunul sărbătorit în diverse locuri ale lumii. Mai jos puteți citi despre celți, despre romani, despre perioadele în care chiar creștinii au interzis Crăciunul și despre cât de diferit se sărbătorește în lume.

Sărbători străvechi de iarnă care să întrerupă monotonia zilelor scurte și reci

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei. Elemente din vechime au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi. Apoi, în ultimele secole s-au adăugat elementele noi: brazii împodobiți (din secolul 17), cadourile (sec 19) și transformarea în sărbătoare comercială (sec 20). Crăciunul este o combinație între elemente creștine, păgâne și ale culturii populare.

Deși în prezent când spunem Crăciun ne gândim la o sărăbătoare a creștinismului, multe dintre tradițiile sărbătorii sunt mult mai vechi și pot fi atribuite așa-zișilor păgâni.

Ar fi greșit să spunem că tradițiile moderne ale Crăciunului provin direct de la popoarele precreștine, dar la fel de eronat ar fi să credem că suntem în fața unui fenomen modern. În primele trei - patru secole de creștinism religia aflată în puternică ascensiune a preluat o parte dintre tradițiile așa-zisilor barbari, iar despre cum s-a întâmplat acest lucru și mai ales de ce, puteți citi mai jos.

Păgâni erau numiți cei care se închinau zeilor sau idolilor sau cei care erau de altă religie decât cea creștină. Păgâni le spuneau creștinii și celor care nu au nicio religie, care nu credeau în Dumnezeu sau care nu au primit botezul.

Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.

Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ei, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită Dies Natalis Solis Invicti (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Era o sărbătoare a solstițiului de iarnă, a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.

Despre soare și creștinism scrie și Gh. F. Ciaulianu în ”Superstițiile poporului român”.

”Se pare că un ecou al cultului luminii îl păstrează și cultul creștin. Fenomenul acesta îl cunoaștem, cum adică în cultul creștin s-au strecurat pe sub mână și s-au păstrat rămășițe păgâne. Dar aceste rămășițe, privitoare aici doar la formă, nu sunt vătămătoare”. Autorul dă ca exemplu un ciclu de cântări de slavă de la utrenie.

Focuri uriașe în miez de iarnă, ospețe, plante veșnic verzi pentru decorat casa

Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după Solstițiu. Preoții celților, druizii, credeau că vâscul îi va proteja pe oameni de rele și de elementele ostile ale naturii precum tunetul și fulgerul. Inamicii se întâlneau sub vâsc pentru a face pace. Druizii tăiau vâscul din stejari, copaci considerați sacri și simboluri ale vieții. Vâscul era important și pentru vikingi. Popoarele germanice, de la cele care au trăit pe vremea romanilor, până la vikingi, îl venerau pe zeul Odin, de la care vine și numele zilei de miercuri în engleză (Wednesday, de la vechiul Wōdnesdæg, ziua lui Odin).

Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de ”markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune.

Crăciunul, așa cum îl știm astăzi, datorează mai multe elemente și unei sărbători importante pentru romani - Saturnalia (Saturnaliile). Se ținea între 17 și 25 decembrie și era dedicată zeului Saturn. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor.

Saturnaliile aveau elemente pe care le cunoaștem bine și azi: procesiuni, lumânări, cadouri oferite altor oameni, dar și case decorate cu verdeață.

Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule, când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea.

*Despre Saturnalii și despre istoria Crăciunului a scris August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939) în care vorbea despre etimologii. La Romani, în locul Crăciunuluĭ se serbau Suturnaliile (16-18 Dec.), iar la sfîrșitŭ anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ”.

Pentru etimologia cuvântului sunt mai multe variante, cea mai des înaintată fiind de la creatio - ones, creație în latină, dar o altă ipoteză este că ar fi vorba de un cuvânt autohton.

Despre evoluția sărbătorii în primele secole de după Hristos vorbește și Victor Kernbach în Miturile esențiale (1989).

„Creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou”

Kernbach vorbește și despre etimologia posibilă a cuvântului și originile păgâne

„Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial ”lemn, ciot, buturugă„, apoi ”buturuga lui Crăciun„; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea”

Cum au ajuns aceste obiceiuri păgâne să fie adoptate de creștini?

Creștinismul s-a dezvoltat puternic în primele secole ale erei noastre, în timp ce Imperiul Roman era în declin. Misionarii creștini s-au răspândit în Europa de Nord, în sud, dar și în Orientul Mijlociu, încercând să-i convertească pe așa-zișii păgâni. Primii creștini au fost pe de-o parte îngroziți și pe de-o parte captivați de obiceiurile păgânilor.

Tradițiile care li s-au părut potrivite au fost, treptat, adoptate și de creștinism. În plus, noua religie și-a făcut mai repede loc în rândul așa-numiților barbari cât timp o parte dintre vechile ritualuri au fost menținute, lucru ce poate fi văzut ca un semn de respect pentru cei care se converteau.

Crăciunul a început să fie celebrat cu o liturghie specifică abia în secolul IX, dar nu avea importanța unor sărbători precum Paștele sau Vinerea Mare. În primele trei secole de creștinism nașterea lui Hristos nu era considerată importantă, ci învierea era cea importantă. După dezbateri intense pe tema esenței lui Hristos, mai marii bisericii au decis că și nașterea este o dată importantă.

Brazii împodobiți, târgurile și cadourile

Multe dintre tradițiile de Crăciun au apărut mult mai târziu: de exemplu obiceiul de punere a unor ramuri de brad în casă este menționat la final de secol XV, iar despre brazi împodobiți se menționează într-o cronică de la 1605, în Strasbourg, iar pomii erau împodobiți cu...mere, simbolizând grădina raiului. Tot de la început de secol XVII datează, se pare, și obiceiul de a pune lumânări în brad, obicei de care cei care acum au peste 30 de ani își amintesc, fiindcă se practica și la noi în comunism. Atunci existau lumânări albe și roșii care se prindeau în pom cu clame de metal...

Interesant este că în secolul XVII chiar creștinii au interzis pentru un timp sărbătorirea Crăciunului. Este vorba de protestanții englezi denumiți ”puritani” pentru că doreau să ”purifice” Church of England de practicile catolice. Ei spuneau că este un păcat să sărbătorești o zi asociată cu tradiții păgâne și spuneau că oamenii trebuie să respecte reguli stricte de conduită religioasă.

Au fost interzise chiar și tartele cu umplutură de fructe confiate numite ”minced pies”, iar magazinele trebuiau să rămână deschise pe 25 decembrie. Interdicția a durat aproape 25 de ani la Boston și mai puțin în Anglia.

Obiceiul de a oferi cadouri este menționat pentru prima oară în secolul XV și a devenit foarte răspândit spre final de secol XVIII, iar spre final de secol XIX Crăciunul a devenit o sărbătoare a familiei, un prilej de reunire a celor plecați pe alte meleaguri cu cei rămași acasă.

Moș Crăciun își are și el originea, foarte îndepărtată ce-i drept, în tradiția precreștină, sania trasă de reni existând și în mitologia scandinavă, la fel și obiceiul de a lăsa o plăcintă și un pahar de lapte ar putea să-și aibă originea în vechile tradiții de a lăsa mici ofrande pentru a îmbuna zeitățile.

Englezii l-au avut pe Father Christmas care, până în a doua parte a secolului XIX, nu avea legătură cu copii sau oferirea de cadouri, ci cu ospețele, cântecele și distracția în ziua de Crăciu când se țineau carnavaluri uriașe. După 1850 a devenit sinonim cu Moș Crăciun al americanilor, celebrul Santa Claus care își are originea în tradițiile aduse de olandezi în SUA la început de sex XIX. Olandezii îl venerau pe Sinterklaas, un personaj care îl are la bază pe Sf Nicolae (care a trăit între anii 270 și 343). La olandezi era tradiția ca să li se dea cadouri copiilor, dar pe 6 decembie, de Sf Nicolae, iar această tradiție a ajuns în America unde a fost adoptată și ”transferată” la Crăciun.

Statele Unite au transformat Crăciunul într-un fenomen comercial preluat apoi peste tot în lume. Încă de la 1880 erau în magazinele americane Moș Crăciuni care îmbiau cumpărătorii, brazii de Crăciun s-au răspândit uimitor după 1850 și tot atunci au devenit un succes comercial și ilustrațiile de Crăciun (Chrismas cards).

Târgurile de Crăciun sunt o tradiție foarte veche, din perioada medievală, iar pentru început erau asociate cu perioada de iarnă în general și abia din secolul XIV au început să fie legate de sărbătoarea Nașterii Domnului. Printre cele mai vechi târguri sunt cele de la Munchen, Frankfurt, Viena sau Dresda.

Crăciunul în lume

În Etiopia, țară creștină încă din secolul al IV-lea, Crăciunul este sărbătorit pe 7 ianuarie. Interesant este că sărbătoarea a ajuns și în țări non-creștine unde a devenit un fenomen cultural și nu religios, dar este un motiv de bucurie, cu cadouri, luminițe, cântece și... consumerism.

În Mexic se repun în scenă episoade biblice, de exemplu despre cum Iosif și Maria căutau un adăpost, iar copii desfac recipiente uriașe din papier mache. În Brazilia, Crăciunul este un festival de vară cu artificii, picnicuri și procesiuni solemne, iar în India sunt decorați cu steluțe de hârtie arborii de...mango.

În Japonia sunt prezente pe larg aspectele non-religioase ale sărbătorii - pomii decorați, luminile, colindele - iar Ajunul este mai important decât ziua de Crăciun în sine, fiind privită ca o zi romantică în care cuplurile stau împreună și își oferă cadouri.

În China, Crăciunul este sărbătorit în orașele mari și Moș Crăciun are grote decorative în mall-uri și tot mai mulți tineri sărbătoresc Crăciunul în ultimele două decenii, luând exemplul Occidentului.

În Ghana, Crăciunul este sărbătorit din 20 decembrie până în primele zile din ianuarie, iar decembrie este și luna în care începe recoltarea la cacao, Ghana fiind al doilea producător mondial.

În Liban creștinii catolici maroniți instalează în casă o mică iesle în miniantură care este mult mai populară decât tradiționalul brad de Crăciun și care devine un punct central de rugăciune pentru ocupanții casei.

Crăciunul este o sărbătoare cu multe rădăcini păgân, dar în ultimele 17 secole, de când a fost adoptată de creștini, s-a schimbat mult modul în care a fost sărbătorit. În ultimii 150 de ani Crăciunul a devenit și un festival comercial și partea laică a devenit tot mai puternică datorită unor tradiții precum oferirea de cadouri sau împodobirea orașelor sau a magazinelor. SURSA:  HotNews.

Distribuie Distribuie Comentarii