Majoritatea părinților nu recunosc, dar un copil favorit, iar modul în care îl tratează pe acesta în comparație cu frații lui poate avea efecte de lungă durată asupra sănătății lui mintale.

Cercetările sugerează că favoritismul parental este surprinzător de frecvent și, în loc să fie doar o ciudățenie a vieții de familie, poate fi de fapt foarte dăunător. Acesta apare în aproximativ 65% din familii și a fost identificat și studiat în multe culturi diferite. Pe cât este de răspândit, pe atât de mult poate dăuna bunăstării copiilor de-a lungul întregii vieți, din copilărie până la vârsta mijlocie și dincolo de aceasta. Este considerat un factor atât de important într-o serie de probleme emoționale, încât psihologii au un nume și un acronim pentru el: „tratament parental diferențiat", sau PDT, notează BBC.

Cu toate acestea, frații din aceeași familie pot fi în dezacord cu privire la faptul că familia lor este chiar afectată de acesta. Acest lucru se datorează faptului că sentimentul de a fi mai puțin favorizat poate fi foarte subiectiv, spune Laurie Kramer, profesoară de psihologie aplicată la Universitatea Northeastern din SUA. „Este vorba de experiența pe care o au oamenii, că un părinte preferă un alt copil în locul lor", spune ea. „Acest lucru ar putea fi observat prin faptul că îi dedică mai mult timp, atenție, laude sau afecțiune. Eventual afirmând mai puțin control, astfel încât să se bucure de mai puține restricții, să fie supuși la mai puțină disciplină sau chiar la pedepse."

Este important de menționat că nu toți membrii familiei pot vedea lucrurile astfel. „S-ar putea să nu fie aceeași observație pe care o întâlnește celălalt frate sau soră și poate fi din nou diferită pentru ceea ce părintele crede că s-a angajat", spune Kramer.

Consecințe profunde

Pentru persoana care simte că este tratată ca fiind pe locul doi, consecințele pot fi profunde. Cercetările sugerează că, încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt conștienți de tratamentul diferențiat, cum ar fi faptul că părinții arată mai multă căldură unui frate decât altuia.

Un astfel de favoritism parental perceput a fost asociat cu o stimă de sine scăzută la copii, precum și cu anxietatea, depresia și problemele de comportament din copilărie, inclusiv comportamente riscante. Poate exista, de asemenea, un efect în lanț asupra bunăstării emoționale care cauzează alte probleme mai indirecte.

Cercetătorii din China au arătat, de exemplu, că favoritismul parental este un factor de predicție pentru dependența de telefoane mobile la adolescenți.

De asemenea, un mic studiu canadian efectuat pe opt adolescenți fără adăpost, arată că șapte dintre aceștia au declarat că părinții lor au preferat un frate sau o soră în detrimentul lor, în timp ce ei au fost întotdeauna „copilul problemă", și că acest lucru a contribuit la ruperea legăturilor familiale. Deși acest studiu final este prea mic pentru a trage concluzii mai ample, el evidențiază cât de departe poate merge experiența de favoritism a unui copil.

Impactul asupra sănătății mintale poate persista până la vârsta adultă, favoritismul matern, de exemplu, fiind asociat cu scoruri mai mari de depresie la copiii adulți. Prejudecata în sine poate continua și mai târziu în viață, părinții continuând să fie favoriți cu copiii lor adulți. Și, deși părinții, mai degrabă decât frații, poartă responsabilitatea pentru acest lucru, favoritismul poate afecta legătura dintre frați pe parcursul vieții și poate crește tensiunile și conflictele dintre ei.

Pot evita părinții să aibă un favorit?

În opinia lui Laurie Kramer, profesoară de psihologie, este posibil ca părinții să favorizeze un copil neintenționat și fără a fi conștienți de acest lucru. „Tratamentul preferențial poate începe pentru părinți din cauza faptului că un copil este mai ușor de educat, ei pot relaționa mai mult cu acel copil, pot vedea asemănări între ei și acel copil", spune expertul.

Cercetările ei asupra adolescenților și a părinților lor au arătat că familiile nu au tendința de a vorbi despre acest lucru, ceea ce face și mai dificilă clarificarea oricăror răni sau neînțelegeri.

„Dacă aceste situații ar fi abordate într-o manieră sensibilă, în care nimeni nu simte că este învinovățit sau că este vina lui, poți avea conversații mai deschise din toate părțile pentru a înțelege", spune Kramer. Părinții ar putea, de exemplu, să întrebe de ce copilul simte că preferă un frate sau o soră. „Dacă un părinte ascultă [și] îi oferă apoi copilului un motiv pentru comportamentele diferențiate, acest lucru poate face minuni." Copilul își poate da seama că există un motiv practic și că nu este vorba despre faptul că fratele este mai iubit.

Presiune pe copilul favorit

Megan Gilligan, profesoară asociată de dezvoltare umană și știința familiei la Universitatea din Missouri, a lucrat la Studiul privind diferențele din interiorul familiei din SUA. Cercetarea a urmărit diferite familii timp de două decenii pentru a înțelege mai bine relațiile dintre generații. În cadrul studiului, cercetătorii au adresat mamelor și taților o întrebare directă despre favoritism - pentru mulți dintre ei, a fost prima dată când au fost întrebați despre acest subiect.

Întrebarea a fost: „Cu care dintre copiii dumneavoastră vă simțiți cel mai apropiat emoțional?". După o ușoară deliberare, o proporție mare de mame (75%) au numit unul dintre copiii lor. Restul nu au ales niciunul, sau au spus că se simt la fel de apropiate de toți.

De asemenea, au fost întrebate cu cine au simțit mai multă dezamăgire și conflict. Răspunsul a avut consecințe pe tot parcursul vieții, copilul ales la început ca fiind „dezamăgitor" fiind tratat în acest fel și mai târziu. Ordinea nașterii a jucat un rol în unele aspecte ale favoritismului, dar poate nu atât de mult pe cât se presupune adesea. „La vârsta adultă, [cercetarea nu] constată că acesta este un predictor copleșitor al favoritismului", spune Gilligan.

Gilligan a subliniat, de asemenea, pagubele reale care pot rezulta din tratamentul diferențiat, care au apărut în povestea longitudinală, cum ar fi relații deficitare între frați, fratele mai puțin favorizat simțindu-se mai inadecvat în ceea ce-l privește și având o relație mai puțin pozitivă cu părintele.

A fi „copilul de aur" poate veni și cu durere. „Te-ai putea aștepta ca faptul de a fi un copil preferat să vină cu multe beneficii, însă, cu toate acestea, poate provoca, de asemenea, suferință emoțională pentru copiii adulți", spune ea. „Am constatat că favoritismul este asociat cu simptome depresive mai mari pentru copiii favorizați. Credem că acest lucru se datorează faptului că a fi copilul preferat al unei mame creează un conflict în relațiile copiilor favorizați cu frații lor. Am constatat că această tensiune cu frații și surorile la vârsta adultă are consecințe asupra bunăstării psihologice."

De asemenea, poate duce la o sarcină inegală mai târziu în viață. Atunci când un părinte are nevoie în cele din urmă de îngrijire din partea familiei, acesta apelează adesea la copilul pe care îl consideră că a fost cel favorizat, spune ea.

Răspunsul nu este de a trata toți copiii la fel, spune psihologul Kramer. „Este imposibil să tratezi copiii la fel în orice situație și nici copiii nu doresc acest lucru. Ei vor să fie înțeleși pentru ceea ce sunt, pentru vârsta, interesele, sexul, personalitatea lor". Cu toate acestea, a fi mai conștienți de sine îi poate ajuta pe părinți să evite să provoace în mod constant situații nedrepte, spune ea. Acest lucru este deosebit de important deoarece copiii pot învăța modelul de favoritism și, ca adulți, îl pot aplica la propriul stil parental și la propriile relații: „Dacă nu suntem conștienți și nu luăm măsuri pentru a rupe această transmitere, este probabil să ne implicăm în același comportament."