Regimul comunist a încercat să aducă pe malurile Dunării câțiva dintre coloșii industriali plănuiți la mijlocul secolului XX. În jurul lor, unele dintre vechile porturi dunărene au devenit orașe muncitorești, care au avut însă o durată scurtă de înflorire și un declin prelungit.

Fluviul Dunărea traversează teritoriul României pe mai mult de 1.000 de kilometri, trecând prin 15 orașe și municipii. Unele localități, ca Drobeta Turnu Severin și Orșova, erau cunoscute din Antichitate, altele, ca Galați, Brăila, Giurgiu, Tulcea și Turnu Măgurele sunt atestate din epoca medievală.

Moldova Nouă, Calafat, Bechet, Călărași, Zimnicea, Oltenița, Corabia și Cernavodă, așezări vechi de pe Dunăre, s-au dezvoltat ca orașe în secolul XX, iar cele mai multe s-au extins odată cu industrializarea accelerată din timpul regimului comunist.

Unele orașe dunărene au intrat într-un declin accentuat după 1990, iar fostele lor exploatări miniere, uzine și fabrici nu au supraviețuit trecerii timpului. Foștii coloși industriali, rezultatul unor investiții ample care au modelat întreaga zonă din jurul lor, au avut o durată scurtă de existență, de câțiva zeci de ani în cel mai bun caz, și nu au fost ocoliți de probleme.

În urma lor au rămas terenuri virane întinse ocupate cu rămășițe industriale, blocuri muncitorești părăsite și zone poluate, pentru care autoritățile nu găsesc soluții.

Fluviul Dunărea, la intrarea în România

O călătorie de la intrarea Dunării pe teritoriul României, până la gurile fluviului, oferă turiștilor o mulțime de locuri de admirat, dar și ocazia de a cunoaște povestea tulburătoare a unora dintre orașele dunărene.

Primul oraș pe care călătorii îl întâlnesc în drumul lor pe țărmul românesc al Dunării este Moldova Nouă, locul de intrare în Clisura Dunării, unul dintre cele mai spectaculoase ținuturi traversate de fluviu de la izvoarele sale până la vărsarea în Marea Neagră.

Defileul Dunării dintre Moldova Nouă și Orșova este cuprins în Parcul natural Porțile de Fier și impresionează vizitatorii prin relieful și biodiversitatea sa. Aici se găsește insula Ostrov, din zona Moldova Nouă - adăpost pentru numeroase specii de păsări sălbatice, dar și pentru zeci de cai sălbatici.

La celălalt capăt al defileului traversat de o șosea de 100 de kilometri, aproape de Orșova se află Cazanele Dunării, strâmtoarea spectaculoasă a fluviului, cu o lungime de nouă kilometri, temută în trecut de marinari din cauza curenților.

În apropiere, la Eșelnița, călătorii găsesc, cioplit în pereții muntelui, Chipul lui Decebal - care la cei peste 50 de metri ai săi reprezintă una dintre cele mai mari sculpturi din lume.

Doar Marele Sfinx de la Giza, monumentele președinților americani de pe Muntele Rushmore și câteva mari statui ale lui Budha, din Asia, întrec în dimensiuni monumentul lui Decebal de la Cazanele Dunării.

Moldova Nouă, declinul orașului minier de pe Clisura Dunării

Moldova Nouă a profitat mai puțin de potențialul turistic al zonei, în schimb și-a datorat expansiunea marilor zăcăminte de cupru pe care regimul comunist a decis să le exploateze în anii ‘60.

„Cuprul! De aci, de fapt, a început noua istorie a acestor meleaguri, a munţilor încremeniţi. Subsolul nu mai ascunde bogăţiile. Au trecut întâi geologii, care au scormonit măruntaiele pământului şi au hotărât ca în 1965 să se deschidă (istoricii spun: să se redeschidă) minele de cupru, de banatite, zăcăminte cu conţinut redus, însă atât de diversificat, alături de cupru: pirită, fier, magnetită, seleniu, molibden, argint. Am intrat intr-o dimineaţă în uzina care nu a făcut nici un stop din 1965. În uzină e zgomot, piatra scrâşneşte, maşinile o aşchiază nemilos, o macină. Ies zilnic din gurile ude 20 de tone de metal, intre care şi fierul prins ca părul măciucă de tamburii magnetizaţi”, informa revista Flacăra, în 1978.

Vechiul peisaj patriarhal al orașului Moldova Nouă și al satului învecinat Moldova Veche s-a transformat treptat, de la mijlocul anilor ‘60, odată cu construcția cartierelor de blocuri muncitorești. În anii ‘80, orașul de pe malul Dunării avea peste 20.000 de locuitori, de două ori mai mulți ca în prezent, iar întreprinderea minieră, cu peste 5.000 da salariați, se număra printre marile exploatări de cupru din Europa.

Exploatarea minieră a fost închisă la începutul anilor 2000, deși zăcământul de cupru neexploatat încă este considerat extrem de valoros. În urma fostelor uzine a rămas un teritoriu ocupat de dărâmături și câteva iazuri și halde de steril, pe malul Dunării, care au creat de-a lungul timpului, mari probleme de mediu localnicilor.

Oamenii se plâng de praful nociv purtat de vânt care le intră în case, le acoperă terenurile agricole și grădinile, ajunge în ape și în plămâni, poluând așezările învecinate de pe ambele maluri ale fluviului. În ultimii ani, populația orașului Moldova Nouă s-a aflat într-o continuă scădere, iar fostele blocuri muncitorești din jurul centrului minier au ajuns tot mai pustii.

Orșova, dispărut sub ape

La ieșirea din Defileul Dunării, pe dealurile care se înalță deasupra golfului unde apele Cernei se revarsă în fluviu, a fost construit orașul Orșova (video). La fel ca Moldova Nouă, cartierele orașului Orșova au fost construite de la zero începând din anii ‘60.

Atunci, statul român și iugoslav au început lucrările la Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I de pe fluviul Dunărea.

Proiectul hidroenergetic viza construcția hidrocentralei și barajului de la Gura Văii, între Orșova și Drobeta Turnu Severin, și înființarea unui lac de acumulare cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă, care rezolva problemele navigației prin Cazanele Dunării.

Odată cu odată cu creșterea controlată a nivelului Dunării, în perioada 1965 - 1971 mii de oameni au fost evacuați din localitățile de pe malurile Dunării.

În România, vatra orașului Orşova a ajuns sub ape , împreună cu insula Ada-Kaleh și terenuri și gospodării din satele Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa.

„Orașul Orșova, Dierna daco-romană, și satele din împrejurimi ca și cele din Clisura Cazanelor, trebuiau să își părăsească vechile vetre teritoriale și să se strămute la un nivel superior ce nu va fi afectat de apele lacului de acumulare.Blocuri mari se ridicau în Orșova nouă, unde aveau să locuiască mulți localnici, părăsind casele lor mărunte din mijlocul grădinilor cu trandafiri. Erau bucurii, erau regrete? Nu era timp pentru meditații. Se construia continuu”, scria etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat așezările de la Porțile de Fier, în anii amenajării hidroenergetice.

Șantierul naval Orșova, întreprinderile miniere și de construcții, hidrocentrala Porțile de Fier și uzinele din industria lemnului și textilă au asigurat de-a lungul timpului dezvoltarea orașului de pe malul Dunării, însă în ultimele decenii Orșova a avut și ea de suferit de pe urma declinului industrial.

Acum, turismul este privit ca o alternativă pentru dezvoltarea localității cu mai puțin de zece mii de locuitori.

Alături de frumusețile Dunării, la mai puțin de 20 de kilometri de Orșova se află stațiunea Băile Herculane (video) și tot de aici turiștii pot explora atracțiile Banatului Montan și ale Parcului Natural Domogled - Valea Cernei.

De la Orșova, șoseaua de pe malul Dunării se îndreaptă spre Drobeta Turnu Severin, pe un traseu spectaculos (video).

Municipiul cu 80.000 de locuitori a păstrat, printre numeroasele sale atracții turistice, rămășițele Podului antic peste Dunăre, construit în vremea războaielor daco-romane de la începutul secolului al doilea.

Orașul cu cozi interminabile de camioan

Șoseaua care urmează îndeaproape Dunărea coboară apoi spre sud, spre vechiul port Calafat (video), unul dintre micile orașe ale Olteniei, care păstrează amintirea Războiului de independență a României din 1877.

Din 2013, un pod rutier și feroviar a fost construit peste Dunăre, între Calafat și orașul Vidin din Bulgaria, pentru a înlocui trecerea fluviului cu bacul. Podul modern a însemnat o investiție importantă pentru orașul cu 14.000 de locuitori, intrat în declin după demolarea fostelor fabrici care îi susțineau economia în anii de comunism.

Orașul de pe țărmul Dunării este mai tot timpul pustiu, iar gara și clădirile sale de epocă degradate atrag puțini vizitatori. În schimb, șoseaua de la intrarea în Calafat este ocupată zilnic de sute de camioane care așteaptă trecerea prin vamă, spre Bulgaria.

De la Calafat, drumul Dunării traversează Câmpia Română spre Dobrogea trecând prin alte câteva orașe pe care regimul comunist a plănuit să le transforme în mari centre industriale.

Orașul Zimnicea, reclădit pe jumătate după cutremurul din 1977

Orașul Zimnicea urma să aibă peste 40.000 de locuitori în anii 2000, potrivit planurilor regimului comunist din anii ‘80. Atunci, cel mai sudic oraș al României trecea prin transformări ample, după ce în 1977 fusese lovit de cutremurul din 4 martie.

„Autostrada va trece pe aici, chiar pe sub tălpile noastre, trecând calea ferată, ajungând departe, spre port. De o parte şi de cealaltă, casele. Casele oamenilor, case multe, pentru toţi oamenii de azi şi de mâine ai Zimnicei, peste 5 000 de case anunţă documentele, cinematograful, clubul, puse acolo unde le e locul cu gândul la timpul liber al zimnicenilor, primăria, policlinica, sala polivalentă, hotelul pentru cei mulţi ce vor vrea să vadă de acum încolo Zimnicea nouă”, informa ziarul Flacăra, în 1980, când orașul se afla în șantier și la marginea lui era construită o uzină de țevi și mai mute fabrici din industria urșoară.

Unii localnici povesteau însă că mai multe clădiri din Zimnicea au fost demolate intenționat în zilele care au urmat după Cutremurul din 4 martie 1977, în așteptarea reclădirii orașului, vizitat atunci de Nicolae Ceaușescu. Lucrările la noile cartiere ale Zminicei s-au oprit după câțiva ani, iar scheletele blocurilor au rămas abandonate până în prezent, când orașul din Teleorman mai are 12.500 de locuitori.

Combinatul chimic din Giurgiu

Mai dezvoltat ca Zimnicea, orașul Giurgiu, cu 55.000 de locuitori, are o istorie bogată, însă cei mai mulți vizitatori i-au fost aduși de Podul prieteniei Giurgiu - Ruse, inaugurat în 1954 după ce la el au muncit peste 5.000 de români și bulgari.

Podul peste Dunăre și portul nu au fost însă de ajuns pentru a asigura dezvoltarea orașului din sudul României. În anii ‘80, autoritățile comuniste se mândreau cu construcția, la Giurgiu, a uneia dintre marile uzine chimice din România, combinatul Verachim, unde urmau să lucreze 4.000 de oameni.

Au fost proiectate și construite o fabrică de clor și secții de producere a acidului azotic concentrat, parafenitidină, pigmenți organici, intermediari antrachinonici, albitori optici, vulcacite și de oxigenare.

În anii ‘80, investiția a fost considerată un dezastru pentru localnicii din orașul Ruse, aflat pe celălalt mal al fluviului. Vântul şi curenţii de aer făceau ca fumul toxic de clor produs de combinatul Verachim din Giurgiu să cuprindă oraşul Ruse, de pe malul opus.

În toamna anului 1987, în timpul unei ceremonii a „eşarfelor roşii”, organizată în piaţa centrală din Ruse, o mulţime de copii care urmau să devină pionieri au leşinat din cauza gazelor otrăvitoare care au cuprins oraşul, provenite de la combinat.

Mulți localnici din Ruse expuşi constant la poluare şi confruntaţi cu un incidenţa tot mai mare a bolilor respiratorii au ales să plece din oraș, în anii următori, în timp ce alții au protestat împotriva poluării provenite din Giurgiu şi a autorităţilor comuniste care au permis acest lucru.

În anii ‘90, combinatul a fost transformat treptat într-o întindere de ruine și de instalații dezafectate menite să fie topite la centrele procesare a fierului vechi.

Combinatul construit din ordinul lui Ceaușescu la Călărași

În anii ‘70, România avea două mari combinate siderurgice producătoare de oțel, la Hunedoara și Galați, în care munceau câteva zeci de mii de oameni, dar și o mare uzină metalurgică, la Reșița și alte două la Oțelu Roșu și Călan.

Regimul Ceaușescu nu s-a mulțumit doar cu marile oțelării din Hunedoara și Galați, iar în anii ‘70 a început planurile pentru construcția unui nou combinat siderurgic, la Călărași.

Unii autori povesteau că Ideea construirii combinatului i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, care în 1974, la întoarcerea dintr-o vizită de la Constanța, s-a oprit la groapa de gunoi a orașului Călărași și a indicat ca acolo să fie construit un combinat siderurgic.

Mii de oameni au fost mobilizați în anii ‘70 pentru construcția uzinelor de pe malul Dunării. La sfârșitul anilor ‘80, combinatul din Călărași era aproape finalizat, iar în secțiile sale lucrau peste 6.000 de oameni. A fost privatizat, însă, în anii ‘90 și treptat a ajuns și el în ruină.

Orașul siderurgiei de pe Dunăre

O soartă ceva mai bună a avut-o combinatul siderurgic de la Galați, a cărui construcție a început în 1960. Potrivit unor istorici peste 12.000 de oameni, cei mai mulţi din satele regiunii Moldovei au fost angajaţi pentru lucrările necesare.

Combinatul a fost inaugurat de Nicolae Ceauşescu, în 14 septembrie 1966, iar producţia integrată a început în 15 iulie 1968, când au fost finalizate toate capacităţile de producţie siderurgice şi a fost scoasă prima şarjă la Oţelăria nr. 1.

În anii ‘70, numărul salariaţilor combinatului a ajuns la 40.000, iar cel al angajaţilor de pe întreaga platformă siderurgică depăşea 50.000 de oameni. În anul 1988, producţia de oţel a combinatului a fost de peste 8,5 milioane de tone, potrivit documentelor vremii.

În anii următori, atât producţia de oţel, cât şi numărul angajaţilor a intrat în declin. Combinatul a fost cumpărat de LNM Holdings NV în noiembrie 2001, de la statul român, cu 70 de milioane de dolari.

Cu mai puțin de 7.000 de angajaţi, combinatul din Galaţi, acum aparţinând companiei ArcelorMittal, a rămas cel mai mare combinat siderurgic din România.