După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, comunitatea evreiască din Constanța a înhumat în cimitirul cultului mozaic săpunurile germane RIF, despre care se credea că sunt făcute din grăsimea victimelor incinerate în lagărele de exterminare. Astfel de ceremoniale au avut loc în mai multe orașe din țară.

În mijlocul Cimitirului evreiesc din Constanța, la umbra unui arțar, se află o placă de marmură de pe care abia se mai zăresc câteva litere scrijelite. Peste ea s-au așternut uitarea și indiferența, deși ascunde însăși drama poporului evreu: supraviețuitorii Holocaustului au înhumat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial „un sicriu special cu săpun RIF făcut din cenușa evreilor morți în lagărele de exterminare“. Cel puțin așa se credea atunci. Astfel de ceremonii au avut loc în mai multe orașe din țară, cum ar fi Bârlad, Fălticeni sau Galați, acolo unde erau comunități numeroase de evrei.

Pe placa de marmură memorială, care se află în stânga mormântului rabinului Leon Friedmann, au fost săpate inscripțiile în limba ebraică „Zcor așer lha Amelek“ („Amintește-ți ce ți-a făcut Amelek“), iar în dialectul idiș „Keinmul Nișt fregesen“ („Niciodată uitat/Niciodată iertat“).

Inscripția continuă cu următorul text în limba română: „La mormântul fraților noștri uciși fără apărare de hitleriști. Populația evreiască din Constanța își ia angajamentul solemn de a lupta alături de întregul popor ca această apărare să devină o realitate. S-a așezat această piatră de către comunitățile evreilor din Constanța cu concursul întregei obști. 27 iunie1948“.

Momentul înhumării

Momentul înhumării sicriului nu putea să nu lase amintiri în comunitatea evreiască. Hainrich Sainer a povestit după mulți ani cum a decurs procesiunea și vorbește de imaginea de neînchipuit vreodată de omenire: aceea a înhumării unui sicriu special conținând săpunuri purtând inscripția RIF (Reinstes Iudenfett).

Iată ce povestea evreul în anul 1988, conform mărturiei păstrate în Arhiva Comunității Evreilor din Constanţa, și preluată de istoricul Florin C. Stan în publicația „Analele Dobrogei“: „La câteva săptămâni după terminarea războiului, în anul 1945, împreună cu întreaga obşte a evreilor din Constanţa şi foarte mulţi evrei sosiţi din ţară pentru emigrare, încremeniţi de durere, am asistat la cimitirul nostru din str. Bărăgan nr. 4 la încredinţarea pământului a ceea ce a mai rămas din trupurile martirilor noştri al Kiduş Haşem, împreuniţi în săpunuri, tocmai la Constanţa, evrei poate din Ardealul Hortyst, poate din Polonia, din Germania, din Franţa, poate din alte ţări vest-europene, împreună resturi de bărbați, femei, bătrâni şi copii. Sufletele lor sălășluiesc în Ceruri, iar noi nu mai putem decât să le cinstim memoria“.

Evenimentul a rămas și în memoria autorităților. Andor Andrasi povestea, după mulți ani, cum au decurs lucrurile: „La scurt timp după terminarea războiului, având o funcţie oficială în oraş, am organizat la cererea conducerii Comunităţii evreilor, echipe de doi oameni, care, vizitând casă cu casă, au întrebat locuitorii oraşului dacă posedă săpun german. Săpunurile găsite au fost colectate şi predate ulterior comunităţii evreilor. Pe săpunuri se puteau citi literele RIF – Reinstes Iudenfett – şi un număr, care ni s-a spus atunci că ar fi fost codul lagărului de proveniență al săpunului. Împreună cu toţi oamenii cinstiți ne-am cutremurat atunci, ca şi acum, de ceea ce erau în stare să facă unii care îşi ziceau şi ei că sunt «oameni»“.

Istorici: Săpunul, un fals

După mulți ani, istoricii evrei au demonstrat că săpunul RIF, despre care se spunea că a fost făcut din grăsimea evreilor morți în lagăre, este un fals. Însă ceremonialul incinerării săpunurilor trebuie privit și înțeles în contextul acelor ani, când nu exista evreu care să nu fi avut o rudă, un prieten sau un cunoscut care să nu fi dispărut în lagărele naziste. Pe de altă parte, credința lor se baza pe un zvon apărut în ghetoul din Lublin, în anul 1942. Inclusiv la procesul de la Tribunalul Internațional de la Nurenberg, unele mărturii vorbeau despre existența unor asemenea fabrici.

Istoricul Lucian Zeev Herşcovici, conferențiar asociat la Universitățile din București și Cluj-Napoca, în domeniul Istoriei evreilor, al culturilor ebraică și idiș, explică de unde a apărut confuzia. Din punctul său de vedere, problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite păstrarea unui astfel de mit în cadrul ei. Inițial, explică el, s-a făcut asocierea cu „ Rein Juedisches Fett“ (grăsime evreiască pură). În realitate, era vorba de „Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung“ (Autoritatea de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială), litera „i“ confundându-se cu litera „j“.

„Pentru a explica apariția confuziei, trebuie să ne referim la situaţia industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Din cauza războiului, s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producției de săpun sub controlul statului. Inițialele RIF au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF: evreii din ghetouri, internaţii în lagăre sau paznicii nazişti cu scopul de a-i înfricoșa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influenţeze. Frica de moarte s-a extins, ca şi tendința de a nu folosi săpunul respectiv“, spune istoricul în publicația online „Acum.tv“.

„Săpun sfânt“

Ideea, explică Lucian Zeev Herşcovici, a fost acceptată şi în România, atât de evrei, cât şi de români. „Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraș, pentru ca acel săpun să nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor uciși. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei, şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câțiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte orașe. Îmi amintesc monumentul săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului. Peste drum de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora, profanate în timpul Holocaustului de către pogromiştii legionari. Ideea era crezută şi în familia mea“, povestea istoricul.

La aceeași concluzie, că săpunul nu conține grăsime umană, au ajuns și alți specialişti în domeniul Holocaustului , precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză făcută la un laborator al Universității din Tel Aviv, la cererea Institutului Yad Vashem din Ierusalim, a demonstrat că acest săpun nu conține niciun fel de grăsime.

Avocații evrei aveau dreptul să profeseze doar pentru clienți de religie mozaică

În timpul prigoanei evreiești, în județul Constanţa au fost înființate mai multe lagăre în care au fost internaţi evrei: la Osmancea, Mereni, Ciobănița. În lagărul din Osmancea a fost internat însuși rabinul Joseph H. Schechter, în vârstă de 67 de ani, cavaler al Coroanei României.

Nici cei care au rămas în oraș nu au avut o viață liniștită, fiind nevoiți să facă munci înjositoare, iar în cazul altora, să lupte pentru supraviețuire. În arhiva comunității evreiești din Constanța se află mai multe mărturii ale celor care au avut de suferit doar pentru că aveau altă religie.

Rachella Weissenberg a fost exclusă din Baroul avocaților din Constanţa, acceptând să predea, ca profesoară, cursuri de istorie şi drept la Liceul evreiesc din Constanţa. „Am predat aceste cursuri în anii şcolari 1940-1941 şi 1942-1943. Salariul l-am primit lunar în mod regulat. Liceul a funcţionat numai cu clasele I-IV. Clasele variau între 15-30 de elevi“, a povestit Rachella.

Nu toți evreii au fost excluși din Barou, însă cei care au rămas erau obligați să profeseze numai pentru clienţi evrei. La fel s-a întâmplat și cu medicii. „Soţul meu, Dr. Weissenberg Moses, medic, nu putea nici el exercita profesia decât pentru pacienți evrei. În timpul când evreii din Constanţa au fost evacuaţi în lagăre în comunele judeţului, soțul meu a fost concentrat medic la Crucea Roşie din localitatea Medgidia, iar mie mi s-a permis să mă aflu în acest timp lângă el. Ulterior, noi am plecat împreună la București“, conform mărturiei datată 14 mai 1988, din Arhiva Comunității Evreilor din Constanța.

De la cifre la muncă în carieră

Mărturii au rămas și de la cei care au fost duși în lagăre . Zomer Solomon, născut la 29 aprilie 1911 în Constanţa, de profesie contabil autorizat, a povestit că în anii prigoanei a fost scos din funcţie de la o firmă particulară şi a lucrat ca secretar la biroul avocatului Calmis Ghinsberg.

La 25 iunie 1941, toată familia sa a fost ridicată și dusă în curtea Chesturii, unde a stat o zi şi o noapte. De acolo, au fost urcați într-un tren de vite și duși până la staţia Ciobăniţa. De acolo, au mers pe jos, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, până în comuna Osmancea, unde era unul dintre centrele de triere şi repartizare, și apoi la Mereni. „Acolo, bărbaţii şi femeile valizi de muncă au fost încadraţi în detaşamente de lucru, iar ceilalți au fost trimişi în iarna 1941-1942 înapoi la Constanţa, unde au avut domiciliu forțat cu apel de două ori pe zi la Circumscripţia respectivă de poliţie“.

Zomer a fost încadrat în detaşament de muncă obligatorie până la 12 septembrie 1944, în regim de cazarmă, „executând munci de carieră, de fortificaţii pe valea Siretului şi ulterior în batalionul de muncă din Sărata-Basarabia, cu regim şi mai înăsprit. Sora mea, Luiza Zomer, în acelaşi timp, împreună cu alte femei, a executat muncă obligatorie la Mangalia, la ferma Cpt. Giroveanu. Familia mea, întoarsă din lagăr la Constanţa, neavând posibilități proprii de trai, ca şi multe alte familii în aceeaşi situaţie, a trăit mai mult cu mila şi ajutorul foştilor prieteni şi cunoscuţi neevrei“, a povestit el la 30 mai 1988.

Au scos bombe din pământ

Andor Andrasi a trăit și el acele vremuri de prigoană în Constanța. Avea doar 31 de ani în anul 1941 când, laolaltă cu alți evrei din Constanța, au fost strânși în curtea Chesturii din Bulevardul Domnița. După câteva zile, au fost încolonați și duși spre gară și apoi urcați în vagoane de marfă și duși la Cobadin. Aici, au fost cazaţi în barăcile unde anterior locuiseră vremelnic soldați din armata germană.

De aici, au fost triați. Unii la Independenţa, alții la Osmancea, dar și la Cernavodă. „Noi, bărbaţii, am muncit în diferite puncte la șosele, primind hrană precară de la Primăriile respective. Cei înstăriţi dintre noi, având mijloace proprii de existenţă, au trăit mai uşor. Bătrânii, femeile şi copiii se hrăneau cu ce puteau, primind, uneori, şi câte o mâncare caldă dintr-o bucătărie organizată la faţa locului de către conducerea Comunităţii din Constanța“, a povestit el.

La sfârşitul lunii iulie 1941, pentru două săptămâni, zece evrei au fost aduşi la Constanţa „pentru a scoate din pământ bombe. Am fost cazaţi în str. Ion Adam nr. 1 în casa unui fost sergent de jandarmi din Constanța, care ceas cu ceas ne teroriza în fel şi chip. Enoriașul încă în viață Iosif Ilie, care a fost şi el cu noi, a fost terorizat de acest agent de jandarmi ca să-i dea dantura de aur din gură. Nemţii, neavând încredere în noi, nu ne lăsau să executăm lucrările, fiind trimişi înapoi la Mereni. În aceste două săptămâni am fost întreținuţi de către Comunitatea evreilor din Constanţa“.

Calea spre libertate

Mulți evrei au luat calea exilului. În perioada războiului, România a fost cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranții evrei ilegali. Aceştia porneau spre Palestina la bordul navelor plecate din porturile Constanţa, Sulina, Tulcea şi Brăila. Au fost mai multe nave cu emigranți evrei: Darien II, Struma, Milka, Maritza, Belasitza, Kasbek, Bülbül, Mefküre şi Morina, dar și multe vase mici. Istoricii spun că numărul evreilor care au ieşit din România pe această cale se apropie de 5.000.

„Struma“ a fost ultimul vas cu emigranţi români evrei care a părăsit Portul Constanţa, la 24 februarie 1941. Din păcate, nava pe care erau îmbarcaţi 770 de evrei care se refugiau în Palestina a fost torpilată de un submarin sovietic în Marea Neagră. David Stoliar, singurul supravieţuitor, a murit în 2014, în SUA, la vârsta de 92 de ani.