Numeroși cercetători au căutat de-a lungul timpului să explice originea arhaică a unor cuvinte românești, unii atribuindu-le origini dacice. Sunt cel puțin 200 de astfel de cuvinte, substantive comune, nume proprii și denumiri de plante medicinale.

„Vânătoarea de cuvinte dacice” s-a intensificat la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar unul dintre cei mai reputați lingviști români care au încercat să deslușească originile arhaice termenilor românești a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 - 1907).

Bogdan Petriceicu Hașdeu, pionier al lingvisticii

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a numit „Etymologicum Magnum Romaniae” un dicționar al limbii române, pe care însă autorul său nu a apucat să o finalizeze. A publicat patru volume, ajungând în ordine alfabetică, până la cuvântul „bărbat”.

Unii dintre contemporanii săi au contestat modul în care lingvistul realiza cercetările, atunci când încerca să deslușească originea unor cuvinte românești.

„În adevăr, marea greșeală a domnului Hașdeu consta în faptul că se silea să deducă cuvinte din limba română de-a dreptul din limba de-a dreptul sanscrită sau persană, iar câteodată dintr-o limbă absolut necunoscută, cea traco-dacică. Lua cuvinte privitoare la păstorie din România, de exemplu cioban, pe urmă brânză, stână, urdă etc. și le scotea că sunt cuvinte dacice și dovedea așa-zisul dacism al acestor cuvinte, comparându-le cu cuvinte din persă, sanscrită, tracică”, scria memorialistul George Panu, citat de lingvistul Dan Alexe, în volumul „De-a dacii și romanii” (2023, Humanitas).

Cuvântul cioban nu este dacic

George Panu, coleg la cenaclul „Junimea” cu Bogdan Petriceicu Hașdeu, își amintea cum filologul a hotărât că termenul „cioban” nu poate fi decât dacic.

„Iată cuvântul cioban care, spune dl. Hașdeu, este moștenit de la daci și traci, care erau frați cu perșii. Cu mijlocul acesta, dl. Hașdeu făcea ca vânătorii iscusiți o dublă lovitură, căci întâi descoperea etimologia cuvântului cioban și al doilea descoperea o limbă necunoscută, traco-dacică. Cuvântul cioban este însă turcesc, iar noi l-am introdus prin canalul slavilor”, arăta George Panu, în lucrarea „Amintiri de la Juminea” (1908).

Cuvântul cioban este un iranism intrat în limba română prin turcă, nu un turcism adus de slavi, completa lingvistul Dan Alexe. Potrivit specialistului, limba română s-a născut în Balcani și este descendenta directă a latinității din această parte a Imperiului roman.

„Dar s-a format mai la sud de Dunăre, de unde vorbitorii ei, la cumpăna mileniului întâi al erei noastre, aveau să urce în Ardeal, căldare a unor mici nații rarefiate, cuprinse curând de regatul maghiar, care, pentru a popula regiunea, urma să aducă grupuri de coloniști din îndepărtatele ținuturi germanice de la Rin, iar ulterior avea să le permită cumanilor și iașilor (osetii) să se instaleze în Pannonia”, scrie Dan Alexe, în volumul „De-a dacii și romanii”.

Seria deschisă de Hașdeu în cunoașterea originii limbii române și a limbii vorbite de daci a fost continuată de alți lingviști români.

Mai multe cărți au fost publicate în a doua parte a secolului XX despre limba dacilor, când regimul comunist promovase astfel de cercetări, dar autorii au rămas inspirați de studiile publicate de munca pionierului lingvisticii românești.

„Cercetările întreprinse de B. P. Hașdeu asupra vocabularului limbii române au scos la iveală numeroase cuvinte a căror origine autohtonă este ori pare a fi neîndoielnică. Trebuie să spunem că şi astăzi criteriile stabilite de el cu aproape un secol în urmă îşi păstrează valabilitatea. Provenienţa dacică a elementelor lexicale din limba română era considerată sigură atunci când: cuvântul în cauză nu era moştenit din latină; nu era împrumutat din limbile popoarelor vecine sau din a celor care au trecut succesiv prin ţara noastră în Evul Mediu; comparaţia cuvântului român cu cel albanez scotea la iveală afinitatea lor intimă”, scria Ariton Vraciu, în volumul „Limba daco-geților” (1980).

Moștenirea lui Hașdeu: cuvinte identificate ca fiind dacice

Bogdan Petriceicu Hașdeu identificase 84 de cuvinte care ar fi fost moştenite de limba română din idiomul indoeuropean al dacilor, menționa autorul volumului.

Vocabularului dacic prezentat de Hașdeu i-au mai fost adăugate ulterior, de unii cercetători, alte câteva zeci de cuvinte cu presupuse origini dacice. Acestea sunt:

A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă.

B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză.

C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură,

D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău.

F: fărîmă.

G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde, gîdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă.

H: hojma.

I: iazmă, iele.

Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema.

J: jilţ.

L: leagăn, lepăda, lespede, leşina.

M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat.

N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian.

O: ortoman.

P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea.

R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, rîmfă, rînză.

S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sîmvea, sarbăd, Sarmisegetuza.

T: tare, traistă, tulei,

Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă.

U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare.

V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol,

Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru zârnă.

Alte cuvinte care ar fi fost cunoscute de daci

Din fondul lingvistic dacic ar face parte, potrivit altor specialiști, toponimele: Alutus, Aloutas – Olt, Amutrion, Amutria – Motru, Argessos, Ordessos – Argeş, Crisus – Criş, Hyerassus, Tiarantos, Gerasus, Seratos – Siret, Istros, Donaris – Dunărea, Maris, Marisos – Mureş, [B]useos – Buzău, Naparis – Ialomiţa, Patissus, Pathissus, Tisia – Tisa, Pyretus, Pyretos, Pyresos, Porata – Prut, Rabon – Jiu, Samus – Someş, Sargetia – Strei, Tyras – Nistru, Tibisis – Timiş. Azizis, Acmonia, Acidava, Albac, Altinum, Ampelum, Bersovia (Berzobis), Degis — antroponim, Dicineus — antroponim, Decebalus—antroponim, Dierna, Dinogessia, Ditugentus — antroponim, Durpaneus — antroponim, Drobeta,— „Turnu Severin", Tapae, Tur(i)dava, Scorylo, Siosto, Potaissa, Sacidaba şi multe altele, unele având în compunere termenul „dava” - care ar însemna localitate sau cetate.

De asemenea, unele lucrări antice au menționat denumiri dacice ale unor plante de leac. Cea mai cunoscută dintre ele este tratatul lui Pedanios Discorides, un medic militar roman care a trăit în secolul I d. Hr. În cele cinci volume scrise în limba greacă ale tratatului „De Materia Medica”, autorul antic a înregistrat aproape 200 de denumiri de plante medicinale, menţionând proprietăţile acestora, iar pentru aproape 80 dintre ele şi denumirea dacică.

Multe numele dacice de plante erau omonime cu denumirile latine sau greceşti. Dacii cunoşteau cimbrul sub numele de mozula, afirma Discorides. Floarea de piatră era numită „lax” în Dacia, Urzica - „dyn”, Măselariţa - Dielleina, Coada Şoricelului - Duodela, Izma - Tendila, Brusturele - Riborasta, Limba Boului - Boudathala, Ochiul Boului - Propedula, Irisul – Aprus.